joi, 25 mai 2017

E de-abia începutul

Voi nu înțelegeți un singur lucru, pufoșilor. Cît timp încrederea românilor în instituțiile de forță este ridicată și semnificativ mai mare decît încrederea în instituțiile politice civile, ca să zic așa, degeaba vă dați voi ochii peste cap.

Cîinii latră, caravana trece, lumea aplăudă arestările, chiar dacă nu are cine știe ce mare părere bună despre deontologi, pe persoană fizică.

Nu prea le place de Kodruța, nu le place de Tapalabă sau de Macovei sau de Danileț. Dar lasă-i acolo, să fie nesuferiți și să aresteze nasoii de politicieni. Au făcut ei ceva, nu se poate...

Lumea gîndește simplu. Iubesc arestările, nu-i sufăr pe arestatori. Nu-i sufăr, dar sînt necesari. Să-i belească pe toți, mama lor.

Și, deocamdată, lumea va gîndi în continuare la fel. Îi iubește în continuare pe arestători și disprețuiesc clasa politică.

Drept pentru care statul de drepți și de beliți-i și de poliție politică va continua să se întărească, fără prea mare bătaie de cap.

Pînă să ajungă să-i belească și pe românii de rînd o să mai dureze ceva. Căci construcția statului autoritarian se face de sus în jos. Și lumea e multă, și arestările durează.

Iar cînd va ajunge la ei, evident că oamenii obișnuiți vor face tărăraie și vor începe să nu le mai convină. Dar atunci, la fel de evident, va fi prea tîrziu. Curat neconstituțional, Coane Fănică. Și ce dacă? La bulău și cu ăsta, că nu ne place de moaca lui. Nu-i de-al nostru. Lasă-l, că a făcut el ceva...

Ați vrut America ? Na America. Și e de-abia începutul. Pufoșilor.



. Citeste tot...

Cîștigă cine moare ultimul

Acum ceva timp, am primit la dojo-ul nostru Itsushin, condus de sensei Nicolae Mitu, vizita unui specialist în lupta cu cuțitul.

Dincolo de cele discutate și prezentate, mi-a rămas adînc înfiptă în cap zicala din Asia de Sud-Est, nu mai știu dacă din Filipine sau din Malaezia, țări unde lupta cu cuțitul are o îndelungată istorie.

Zicala spune așa: “În lupta cu cuțitul cîștigă ăla care moare ultimul”.

E o zicere puternică, adîncă, înțeleaptă, ce vorbește, printre altele, despre superbia și aroganța și mai ales naivitatea celui care crede că poate învinge într-o asemenea luptă, în care inevitabil îți va fi atins un vas de sînge vital mai devreme sau mai tîrziu.

Zicala are mare putere de aplicare în politică, pufoșilor. În politică, la fel ca și în lupta filipineză cu cuțitele, cîștigă ăla care moare ultimul. Căci e o luptă fără cruțare, fără reguli, fără milă și mai ales și mai ales fără cîștigător.

Cine crede că a cîștigat se amăgește. De fapt doar încă n-a murit. În rest e ca și mort. Ca și ceilalți. Ca și toți ceilalți. Uitați-vă la ei: sînt morți și încă nu știu asta.

Și asta mă trimite la o altă mare înțelepciune asiatică, sub forma unui vestit haiku al probabil celui mai vestit poet japonez, Matsuo Bashō. El zice așa, în cuvinte scurte și eliptice și necruțătoare:

Iarba verii.
Tot ce a mai rămas
Din visele războinicilor de’odinioară.


Nu uitați, pufoșilor: cîștigă cine moare ultimul. Căci, de fapt, realitatea e alta decît amăgirea din capul războinicilor. E una mult mai simplă: de toate se alege praful.

Memento mori, pufoșilor. Memento mori.



. Citeste tot...

miercuri, 24 mai 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

luni, 8 mai 2017

Cum este crinul între spini, cum e fazanul în tufișuri

De la etajul 4 al noii clădiri a SNSPA, dacă te duci în camerele din spate, la toalete, bărbații la bărbați, femeile la femei, căci încă n-am ajuns acolo, la chestia aia pe care o discută ăia prin Occidentul relativizant, să încurcăm ușile dinadins, pe ferestre vezi vastul teren viran pînă înspre RomExpo.

Acolo, deocamdată, sînt doar niște cruci puse de niște intenși. Acolo, probabil, se vor construi două clădiri ce au de-a face cu spiritualitatea și cu patima contestării și a împărțirii oamenilor în noi și ei, în ăia și ăilalți: moscheea și marele templu masonic. Sau nu se vor construi, depinde cine țipă mai tare.

Pînă una alta, însă, acolo e doar teren viran. Priveam azi, undeva pe la prînz, la întinderea deja înverzită, îmi bucuram ochii cu marea de verdeață, mă uitam spre RomExpo. Mă gîndeam la... Habar n-am la ce mă gîndeam. Probabil la crucile de sub mine și la tot scandalul din jurul lor.

Văd deodată mișcând ceva jos, în marginea tufișurilor. Așa am eu ochiul format, văd acolo unde alții nu văd. Mai ales cînd nu e vorba de oameni, ci de copaci și de alte nagode.

Ce văd? Pe unde trecea o alee betonată pe cale să fie năpădită de buruieni, se juca jocul cel mare. Jocul supraviețuirii și al reproducerii. Jocul poftei și dorinței.

Un fazan înghesuia de zor o făzăniță, în focurile curtării. Mai o ocolea, mai o încăleca. Mai o scăpa, mai o prindea din urmă. Cu coada ridicată a dorință și a ritual, îi dădea tîrcoale, o convingea, o dansa, o mermelea.

Făzănița, ca orice făzăniță care se respectă, se făcea și ea că e prinsă în dilema în care orice galinacee mimează că e prinsă de milioane de ani: nu-i bine nici să fug, nici să stau, hai să mă împiedic.

N-am stat să văz dacă s-a împiedicat sau nu. Sînt sigur că, în cele din urmă, s-a împiedicat. Natura nu are timp de lălăială. Azi e mîine, mîine-i iulie, puii dacă nu sînt făcuți la timp nu cresc îndeajuns de mult să fie zdraveni, să treacă prima iarnă. Deci probabil s-a împiedicat.

Nu despre priceperea sociologului cu ochi ager de a urmări de la etajul patru de manieră voyeuristică obiceiurile reproductive la fazani este vorba. Ci despre ceva mult mai important.

Despre felul în care natura, această mare bestie esențială, este puternică și generoasă și neobosită. Și-și face loc în orice crăpătură, în orice interstițiu unde omul ia chiar și cea mai mică pauză de la pofta sa de antropizare imperială.

Natura nu stă pe loc. Imperativul firii, al mugurului de verdeață, al boțului de carne numit fazan, al balenei și bacteriei, al ciutei și mătrăgunei, mișcă lucrurile, umple timpul și spațiul și, în cele din urmă, căci despre asta de fapt e vorba în propoziție, ne salvează – căci cu toții sîntem ai naturii și cei care nu înțelegem asta vom pieri de pe radarul firii mai repede decît face fazanul crrrrr sau pupăza zbrrrrr.

Nevoia de supraviețuire și, în lipsa marii priceperi de nemurire, compromisul by proxy, the next best thing, reproducerea ca supraviețuire prin mandat dat altuia, copiilor tăi, puilor tăi, semințelor tale, asta mișcă și salvează lumea, pufoșilor.

Pofta de viață năpădește aleea de beton cu buruieni prin crăpăturile sale și cu fazani în călduri pe deasupra. Pofta de viață umple aerul de rîndunele și de țînțari, apa de rechini și de alge și de magnificele meduze, proaste ca sarea și înțelepte ca gelatina.

Pofta de viață ne face să facem tot ce facem pe lumea asta, chiar și pe noi, marii pufoși cu aer de atotcunoaștere și atotputernicie care, însă, de fapt nu sîntem cu nimic diferiți de sărăcia aia de fazan care se chinuie să făzănească sărăcia aia de făzăniță.

Pofta de viață, oarba forță care ne mînă pe toți de la spate, mă face să fiu optimist peste măsură. Crește așa în mine o bucurie și siguranță care sînt ferm convins că nu e cu nimic diferită de cea a profund credinciosului cînd este în biserică și se lasă mîntuit.

În asemenea momente, știu că știu, am tăria certitudinii, sînt învelit în siguranță cum era învelit Ahile în platoșa sa de aramă. Știu. Înțeleg. Mă las cuprins, podidit, năpădit.

Sînt mulți cei care mă acuză că sufăr de un optimism naiv, tembel, că prea las de la mine și prea cred că toate se vor rezolva.

Cum să nu fiu însă optimist cînd am văzut ce am văzut azi, de la înălțimea de sticlă și de pisoare șiroind apă a etajului patru SNSPA?

Cînd văd fazanii cum fazanesc, știu că nu greșesc.

Creierul e posibil să-mi dea rateuri, să mă înșele, să mă păcălească, să mă facă să spun ori să fac tîmpenii. Dar inima, instinctul, intuiția, am învățat să-mi dau seama că ele nu mă înșeală niciodată. Ori de cîte ori m-am luat după ele, a fost bine.

Iară inima mea e alături de fazani, pufoșii mei dragi. Alături de balene și de bacterii, de ciute și de mătrăgună, de ulm, de fag, de scoruș, de pîrș, de viezure și de lup.

Și azi inima mea s-a bucurat cu mare bucurie. Căci mi-a spus, a nu știu cîta oară, că e bine. E bine pe lumea asta. Cît timp fazanii își fac treaba lor de fazani, aici, în mijlocul Bucureștilor, pe locul unde oamenii vremelnic se ceartă pe tot soiul de subiecte trecătoare, știu că e bine.

Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.
Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete.
Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!
El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea.
Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire.
Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde.
Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!
Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.
Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.
Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino!
Iarna a trecut, ploaia a încetat.
Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude.
Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!
Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută.
Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.
Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.
Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart.


. Citeste tot...

Vin alegerile

Citeste tot...

Mi se topește înghețata

Piața Amzei. Stau în mașină și mănînc înghețată de zmeură. Înghețata e libaneză. Zmeura e probabil românească.

Tocmai am ieșit de la dentist, n-am voie să-mi înfig dinții cîteva ore în nimic, nici măcar într-un gît de tefeleu. Deci calorii moi și pufoase, pe bază de lins, că mi-e foame, n-am mîncat nimic azi.

Am parcat mașina pentru o oră, cred că a expirat timpul. Sînt un evazionist, privez administrația locală de fonduri esențiale. De-aia nu merg lucrurile cum trebuie în țara asta.

Stau cu geamul deschis, că e cald, și inevitabil trag cu ochiul și cu urechea la ce se întîmplă în jur, ca un bun sociolog kaghebist ce sînt. Cu o mînă mănînc înghețată, cu cealaltă ascult. Observație participativă pe bază de glucide.

Pe lîngă mine, pe trotuar, trece o doamnă, vorbind la telefon. Vîntul îmi aduce fără să vreau la urechea cu care mănînc înghețata: "eu, ca fost ministru, nu pot să...". Restul cuvintelor n-au picat pe tehnică.

Mă uit la dînsa. Își așează mai bine papornița pe braț în timp ce încearcă să vorbească la telefon. Se întoarce cu fața la mine, după ce proptise zidul, să nu-i scape papornița. Nu o cunosc. Probabil una din multele tehnocrate care au făcut varză țara anul trecut.

Cam buhăită, doamna ministru. Și cam urîtă. Cine-o fi? De fapt, e chiar urîtă cu spume. Curat ministru, onorată instanță.

Și mai ales și mai ales, cireașa de pe tort, zmeura de aur, cu niște colanți absolut unici și irepetabili. Oribili. Hidoși. Groaznici. Sclipicioși și mulați pe niște coloane înguste jos, mai mult decît generoase sus, terminîndu-se într-un posterior de tip tanc, remorcher, crucișător. Groaznic posterior. Groaznici colanți.

Rezultatul? Priceless. Colanți de fostă ministră pe cale de reprofilare profesională: ori homelessniță, ori precupeață.

E clar. Se impune imperios un curs la Guvern, un workshop de-ăla organizat în mod eficient și necesar, cu roll-up-uri, cu catering, cu laser pointer, cu călăreți pe care să scrie numele key speakerșilor, cu tot tacîmul: "Cum să ne îmbrăcăm post-mandat".

La cîtă lume are nevoie de el, trebuie să rezervăm sala Transilvania, și să mai aducem și niște scaune din rezerva strategică a Palatului Victoria, de la subsol, din adăpostul atomic.

Acuma îmi dau seama. În halul ăsta, înțeleg de ce scade încrederea în instituții. La ce colanți poartă instituțiile, mi-e clar. Chiar și pe persoană fizică, acest tip de colanți aduce atingere interesului național.

Mă dor ochii. Mă doare sufletul. Promit să nu mai trag cu urechea. Cine știe ce ministru în chiloți mai apare.

Mi se topește înghețata.

. Citeste tot...

duminică, 7 mai 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

sâmbătă, 6 mai 2017

Trăim într-o continuă luptă cu minciuna

Trăim într-o continuă luptă cu minciuna. Cei mai nărăviți hoți strigă tare “hoții” și clamează că sînt persoane și instituții ireproșabile. Televiziunile și site-urile de presă care folosesc știrile false în fiecare zi, să spele tefeleii pe creieri, sînt cele care fac cu cea mai mare osîrdie liste de fake news și de fake outlets. Guran și Mîndruță sînt standardul de calitate în această epocă de fiere și de rahat mediatic.

Zilele astea, tefeleii și mentorii lor deontologici au fost disperați. Bucureștiul are logo. A trebuit să dea în el cu toate armele din dotare. Inclusiv folosind calomnia de cea mai joasă speță.

Au falsificat o copertă de manual de geometrie descriptivă din 1959, de pe vremea cînd bunica lui Guran era fată. Au luat logo-ul Bucureștiului, l-au lipit cu Photoshopul pe copertă și au început să distribuie en gross făcătura, cu indignările de rigoare. “Uite ce fac ăștia! Uite plagiatul!”

Făcătura a fost demontată în trei secunde, cu un simplu search Google. Cînd vocile celor care au scos în evidență, pe bună dreptate, că e un fals abject au devenit prea multe, deontologii au început să-și șteargă postările și să o dea pe glumă.

“Haide, dom’le că am glumit! E doar un pamflet! Ce vă opăriți atîta? N-aveți pic de umor. E o biată glumă nevinovată”.

Nu. Nu e glumă. E o calomnie elaborată și voită și perseverentă și un atac josnic. Care atunci cînd nu le-a ieșit, au încercat să dreagă busuiocul, să zică că e doar o distracție eftină pe persoană fizică.

Nu uitați. Jurnaliști de la Pro TV și de la Digi FM, aceste unități sistemice de luptă. Deontologi precum Guran - și el un sistem deosebit. Ditamai fabrica de fum de calitate Hotnews – al treilea picior al tripodului sistemic Pro TV / UM Digi 24 / Hotnews.

Culmea ironiei triste este că toți cei care clamau nevoia de a se lupta împotriva fake newsurilor zilele astea au încercat să rostogolească ditamai fake news-ul cît casa. Hoțul care strigă hoții. Ticăloșii care spală tefeleii pe creier cu ditamai manipularea grosieră.

O manipulare de-aia primitivă, de bou plăvan pe care nu-l duce mintea mai mult. De-aia stalinistă, de te bate cu Naganul peste gură, să-ți spargă dinții, căci știm că domnului Liiceanu nu-i plac oamenii știrbi. O manipulare de dictator de America Latină.

Orwell ar fi fost mai mult decît mîndru de toți ăștia, care mînjesc ideile de jurnalism și de adevăr și sînt niște propagandiști de cea mai joasă speță. Oricum, Orwell ar fi fost mic copil pe lîngă toți acești iluștri deontologi din zilele noastre, care au perfecționat conceptul Big Brother pe cele mai înalte culmi ale progresului și nemerniciei autoritariene.

Prin aceste mijloace specifice de presă obiectivă, de calitate, Pro TV, Hotnews, Digi 24, Vice, Republica, Mediafax, Adevărul, Guran, Mîndruță, mulți mulți alții, o armată de deontologi întocmai și la timp, calomnia pe bază de Photoshop se răspîndește nestingherită.

Din ce în ce mai mulți români sînt astfel ferm convinși că logo-ul Bucureștiului este luat de pe coperta unui manual de geometrie descriptivă din anii 50. Și se bucură cu bucurie rea, otrăvită. Pentru că își doresc suferința celorlalți.

Vă place cît de ușor pot fi prostiți oamenii? Liiceanu. Liiceanu everywhere.

Să nu uiți, Darie. Să nu uiți. Mama lor de ticăloși.



. Citeste tot...

joi, 4 mai 2017

Primăvara ninge cu petale de flori și cu procente

Zilele astea, lumea s-a arătat interesată de scăderea bine definită în sondaje a principalilor lideri publici ai momentului. Am primit tot soiul de solicitări din partea presei, să explic de ce stau lucrurile așa.

După cum vă spuneam ieri pe Facebook, Johannis s-a prăbușit de la 34 la 25 – cel mai scăzut nivel la care a fost de când a devenit președintele României.

Codruța Kovesi s-a prăbușit de la 31 la 18, aproape o înjumătățire a nivelului de popularitate – cel mai scăzut nivel de când o măsor eu.

Băsescu, după ce de-abia își revenise și începuse să se întoarcă spre 20, un nivel cât de cât acceptabil, sub care scăzuse când cu măsurile de austeritate din 2010, acum s-a prăbușit la 6%, cel mai scăzut nivel de când îl măsor eu vreodată.

De partea cealaltă a patimii politice, Dragnea, liderul de facto al PSD-ului, chiar dacă Grindeanu e la guvernare, a scăzut și el de la 29 la 20, epuizându-și practic tot capitalul de popularitate pe care-l acumulase de când PSD a câștigat alegerile în mod zdrobitor.

Cum ar veni, dezastru de colo colo. Nu numai ei au scăzut, mai sunt și alți lideri care s-au erodat, doar că nu i-am comunicat încă – raportul complet cu rezultatele sondajului îl veți afla săptămâna viitoare, cel mai probabil luni.

De ce se întâmplă asta?

Dezamăgirea nu are o cauză comună. Zone diferite ale spectrului politic suferă de dezamăgiri date de cauze diferite.

În primul și în primul rând, Johannis suferă de erodare pentru că a dezamăgit în ochii tefeleilor. Ce s-a întâmplat?

La sfârșitul anului trecut, Johannis a suferit o erodare clară, consecință a faptului că PSD-ul câștigase alegerile în mod zdrobitor. Johannis a încercat să profite de furia anti-PSD a tefeleilor care erau supărați fleașcă pe realitate, pe faptul că PSD obținuse o asemenea victorie, și s-a pus în fruntea mișcării de protest.

Pe moment, i-a ieșit schema. Tefeleii erau supărați, Johannis s-a pus în fruntea lor, tefeleii și-au recăpătat încrederea în Johannis. Doar că au trecut lunile, s-a dovedit că nu s-a întâmplat nimic din ce și-au dorit ei când au ieșit în stradă.

Guvernul PSD nu căzuse – cum reușiseră cu guvernul anterior, când l-au dat jos pe Ponta folosind pretextul tragediei Colectiv. Dragnea nu fusese arestat, rămânând în continuare unul din cei mai importanți oameni ai momentului. Nimic din furia lor nu fusese ostoită.

În consecință, încrederea recăpătată momentan de Johannis s-a evaporat imediat, în nici două luni. Johannis a coborât astfel la cel mai scăzut nivel al său de când este președinte. Sunt semne din ce în ce mai clare că e posibil să aibă soarta lui Constantinescu – un lider global regional strategic și neînțeles.

Tot pe partea aia de politică anti-PSD, Kovesi și Băsescu au scăzut dramatic din alte motive decât cele ale lui Johannis. Deși sunt și ei asociați cu cauza anti-PSD și probabil au beneficiat de pe urma furiei tefeliste de la începutul anului, ei s-au erodat din cauza demonilor trecutului, nu a furiei prezentului. Din cauza dezvăluirilor lui Ghiță și, mai recent, ale lui Andronic – unul din colaboratorii apropiați ai lui Băsescu.

Aceste dezvăluiri au arătat ce abuzuri au făcut Băsescu și acoliții săi, printre care la loc de cinste Codruța Kovesi. Justiția a fost folosită pe post de armă politică, alegerile au fost fraudate în mod grosier cu ajutorul Sistemului.

Încet-încet, lumea începe să înțeleagă dimensiunile monstruozității. În consecință, până și cei mai die-hard susținători ai acestora încep să-și piardă încrederea în ei. Băsescu? Un monstru al istoriei recente a României. Kovesi? O unealtă a acestei monstruozități. Nu mai au oamenii încredere în ei.

Pe partea cealaltă a eșichierului politic, Dragnea s-a erodat tot din motive de așteptări eșuate. Doar că nu așteptările eșuate ale tefeleilor, care oricum nu-l suferă, îi vor pielea pe băț. Ci așteptările eșuate ale pesediștilor, ale celor aproape jumătate din votanți care au votat cu furie PSD ca să se scape de regimul de asuprire băsistă și post-băsistă, adică johannistă.

Și au trecut două luni, trei luni, patru luni, și nu s-a întâmplat nimic. Pe partea economică guvernul PSD / Grindeanu / de-fapt-Dragnea a luat măsuri îndrăznețe, reparatorii, cu substanță clară social-democrată. Dar pe partea de justiție, de respect al valorilor democrației, de reparare a abuzurilor băsiste, doar s-au făcut că fac și de fapt n-au făcut nimic.

Băsescu e bine mersi, Kovesi e nederanjată, chiar discret protejată, chiar discret încurajată de guvern și de majoritatea pesedistă din parlament să continue asuprirea șî vendeta și belirea pesediștilor, trăiască lupta anticorupție pe post de bîtă politică. Ponta, unul din cei mai performanți și mai îndrăgiți lideri pesediști recenți, este tras pe dreapta și demonizat de însăși conducerea PSD.

Și nimeni nu mai înțelege nimic, și oamenii încep să se întrebe: n-o fi și Dragnea tot al Sistemului? Sau, dacă nu e al Sistemului, măcar controlat un pic, acolo, căutat la zăbală, la cele sensibile, controlat la direcție, speriat cu dosarul penal și astfel devenit manevrabil? Că prea nu se întâmplă nimic din ce au promis pe subiectul ăsta.

Și uite așa scade și încrederea în Dragnea, dinspre partea cealaltă a românilor interesați de politică.

Dezamăgire. Dezamăgire peste tot. Nici Grindeanu n-a scăpat de asta. Nici Ponta. Nici Nicușor Dan. Nici Tăriceanu. Nici Cioloș. Mai toți au scăzut. Doar Firea își păstrează nivelul de acum două luni și cu Isărescu. Veți vedea cifrele luni, când vă voi prezenta tot sondajul.

Acum vreau doar să înțelegeți mecanismul acestei erodări, motivele pentru care mai toată clasa politică își pierde din popularitate în ochii românilor.

E clar și o epuizare de răbdare și de empatie specifice perioadei post-electorale, când lumea e sastisită de politică. Dar este la fel de clar și o dezamăgire distinctă, proaspătă, de anul ăsta, cu cauze multiple, pentru fiecare tip de lideri o motivație diferită.

Cine va umple acest gol de încredere? Societatea, știm cu toții, are oroare de vid. Oamenii doresc să investească încrederea în cineva. În cine? În Bușoi? Ha! Hai să rîdem! În Orban? E epuizat și ăsta. O cvasi-epavă politică. În Ponta? În Grindeanu? Și ei dau semne de oboseală. În Olguța? În Gabi Firea? Vor apărea oare unii noi?

Astea sînt întrebările care macină clasa politică și restul persoanelor semnificative: formatori de opinie, sistemici, alți oameni de bine, acum, în această primăvară tîrzie, când au mai rămas doar doi ani și restul zile până la următoarele alegeri prezidențiale. Apar unii noi? Îi reșapăm pe ăștia vechi? Știți bancul cu Piranda și cu Parpanghel. Ce facem, dom’ general: îi spălăm, sau facem alții?

. Citeste tot...