miercuri, 16 august 2017

Un cuvînt pe care nu avem voie să-l consumăm

Zilele astea două sînt temele care alimentează ura și dezbinarea între români. Prima, ceva mai veche, de cîteva zile, cea despre diasporezii indignați că nu se eliberează pașapoartele cînd vor ei, cît ai pocni din călcîie. Am mai scris despre ea. Fie la ei acolo. Nu mai scriu, că scriu degeaba.

A doua e proaspătă, e de azi, când au ieșit cele mai foarte recente cifre INS privind evoluția trimestrială a PIB-ului. E practic catastrofal, cum ar zice obiectivii sistemici: e o creștere de 5,7% pe prima jumătate a anului 2017, creștere ce vine să o confirme și consolideze pe cea din primul trimestru 2017.

E groaznic. E oribil. E apocaliptic. Pentru toți obiectivii civili, gen UM 024 sau Hotnews sau Gîndul sau Realitatea, e un dezastru. Cum poate să fie creștere economică pe vremea guvernării demonilor de pesediști kaghebiști, care știm cu toții că ei de fapt sînt niște nemernici care doar vînd țara la ruși și la chineji și nu fac nimic altceva, da’ nimic nimic de tot? Groaznic. Catastrofal. Trebuie făcut ceva.

Singurul lucru pe care l-au putut cît de cît găsi să încerce să contracareze propagandistic această știre pe care nu prea o puteau ocoli a fost să-i dea un spin negativ. Ce putem spune noi nasol și groaznic despre această știre nasoală și groaznică? Cum o putem cîrpi, să-i înrăim și mai rău pe români împotriva românilor, să scoatem în evidență ce groaznic de nasol de fapt este?

Aha. Au găsit. Hai să zicem că nu e bună creșterea economică, pentru că de fapt e de-aia nasoală. Cum există colesterol bun, dar și colesterol rău, pentru tapalabele de servici musai trebuie să existe și creștere rea. De ce? Simplu. E rea, pentru că e pe consum.

Auzi tu, dom’ colonel, colega de la Știri: e pe consum. Yuk. Cîh. Groaznic. Vai, maică, ce nesănătoasă! Deja pute! Luați-o de aici, că miroase a stîrv, a catastrofă! Români, atenție, nu vă bucurați! Nu e de bine, e de rău! E pe consum! Să fugim! E otrăvită!

E simplu. Au mai făcut-o și alte dăți. Analiștii lu’ pește prăjit și obiectiv, de-alde marile minți luminate de pe la BNR și de la Consiliul Fiscal și de la Ziarul Financiar și de pe alte stabilimente de propagandă obiectivă și plină de principii, de vreo două sute de ani încoace, asta știu să facă. Să urle că e nasol.

Principala lor motivație este una obiectivă: li s-a dat ordin. Și știm cu toții că ordinul se execută, nu se discută, altminteri batalionul disciplinar îi mănîncă. Este o motivație partinică și sistemică, din logica anti-PSD cu care este îmbibat sistemul. PSD bad, anti-PSD good.

Tot ce fac strălucitorii de salvatori de Băsescu și Boc și Macovei și, mai recent, Johannis și Cioloș este cel mai foarte perfect și necesar. Tot ce fac bestiile de naibe de balauri kaghebiști de Năstase și Ponta și Dragnea și Tudose și toți ceilalți kaghebiști nemernici este cel mai foarte groaznic și cel mai foarte oribil. Cunoaștem. Am fumat discursul ăsta de atîtea ori...

Dar, dincolo de patima de tabără politică, această gîndire a sistemicilor obiectivi, a tapalabelor și mîndruților de servicii, mai ascunde încă ceva, o boală mult mai ticăloasă decît simpla ură anti-pesedistă.

E vorba despre disprețul față de români.

E rău consumul, ați înțeles? Căci românii nu sînt în mintea tapalebelor și prelipcenilor și rareșbogdanilor de servici decît niște slugi și niște monștri știrbi și medievali.

Ei n-au voie să consume. Ei nu trebuie să fie decît niște sclavi moderni, care trăiesc doar cu apă paie și bătaie, și toată plus valoarea creată în țara asta nu trebuie în nici un caz să se scurgă inutil înspre consumul sclavilor, ci trebuie să plutească limpede și curată și nealterată și nepătată spre insulele Seychelles.

Ce se produce în țara asta nu e voie să se consume loco. Trebuie să se ducă înspre paradisurile fiscale de unde își trag seva capitaliștii cei luminoși și curați și necesari, cei care salvează lumea, stăpînii politrucilor neoliberali din această neocolonie de colț de Balcani, politrucii ăia plătiți de stăpînii lor să-i critice pe români pentru îndrăzneala lor de a consuma.

Ați înțeles? Românii nu au voie să consume. Ei au doar voie să producă și să exporte. Ei n-au voie să bage botul la plus valoare, căci ei sînt niște animale primitive și nu e de nasul lor consumul.

De-aia trebuie să le punem botniță. Dacă nu ad literam la bot, ca pe vremea lui Zaharia Stancu, măcar la creier. Să-i învățăm că de fapt consumul e rău. Să nu îndrăznească să ciugulească ceva cumva, să nu consume, că strică bunătate de capitalism. Dă-i dracului de slugi, să nu consume, că strivesc corola de minuni a plus-valorii de export.

Ați înțeles, bă slugilor bă? Vă e clar sau mai trebuie să vă mai repet încă o dată? Bre dom’ Vasilescu de la BNR, pune-le bre botnița aia la loc, să nu consume bre. Dacă ne supărăm mai rău, poate ne aducem aminte că n-au voie nici să respire. Că nici aerul nu e pe gratis. Nu, aerul e doar pentru stăpîni.

Românii? Niște slugi. Să respire doar cînd le dăm noi voie. În rest, consum verboten. La muncă, slugilor, nu la consum! Nicht consum. Arbeit, nur Arbeit. Arbeit mach frei! R’ați ai dracu’ de români, ce tupeu pe capu’ vostru, să îndrăzniți să vreți să consumați...

PS: Dincolo de pamflet, să le spună cineva politrucilor neo-liberali că recenta creștere economică a PIB-ului se bazează îndeosebi pe creșterea producției industriale, iară nu pe consum. Noi știm că propaganda nu are nevoie de adevăr. Dar să știe lumea de fapt cum stau lucrurile.

Mai mult, să le spună cineva ticăloșilor care critică această creștere economică bazată pe consum că toate țările lumii s-au dezvoltat, se dezvoltă și se vor dezvolta mereu îndeosebi pe consum. Și Nemția, și Austria, și Franța, și SUA, toate țările care ne colonizează așa fac. Se dezvoltă pe consum.

Aoleu, era să uit: noi n-avem voie să ne dezvoltăm. Doar nemții au liber la așa ceva. Românii, mai încolo. În altă viață. Doar după ce mor au voie să se dezvolte românii. În viața asta, niciodată. Slugile nu au voie să se dezvolte, ci doar să muncească, să sufere și să moară.

Paștele mamii voastre de nemernici și de ticăloși!

. Citeste tot...

Îl știu eu, e din Telega, de-acolo de pe la voi

“Ei, Paștele mă-sii de viață! Am ajuns să fac 45 de ani și n-am mers niciodată pe aici. Ce naiba?”

Cu aceste gînduri în gînd, cum ar zice povestitoru, am tras vîrtos de volan și am luat-o pe drumul pe care nu mersesem niciodată, pe lîngă Moară, spre Batale, deși trecusem pe lîngă acea intersecție de ad literam mii de ori.

Acțiunea se petrece la Cîmpina. Cîmpina, știți voi, orașul ăla de pe lîngă Telega, o suburbie a Telegii, practic, cum ar zice răuvoitorii. Am luat-o pe stradă, pe lîngă Moară, vis-a-vis de Arta Lemnului, dînsus de Broaște, pe o stradă non-descript rezidențială, case, ceva garduri, restul pomi și uneori cotețe, ca aproape orice altă stradă non-descript rezidențială a Cîmpinii, acest tîrg municipiu suburbie a Telegii.

Știam încotro merg. Spre Batale, acele cîmpuri întinse și înguste, prinse între două valuri de muchii de deal, clar construite de om, pe care industrializarea timpurie a zonei le sortise decantării păcurii. Vaste cîmpuri, 30 de metri lățime, cinci sute de metri lungime, unde zeci de ani industria de petrol a orașului vărsa păcura să se așeze, să lase la fund toate gunoaiele și gudroanele care ar putea înfunda și strica instalațiile de rafinare, transformînd zona într-un mini-Mordor de mirosuri înecăcioase și de vapori de hidrocarburi și de funingine lipicioasă, grea, de-aia de lucește pielea cînd te murdărești de ea.

Un soi de iad al modernității, acuma relegat în rolul de purgatoriu, din care păcura s-a dus, dar au rămas toate reziduurile care îmbibă pămîntul de nu crește neam de fir de iarbă nicăieri. La zeci de ani de cînd nu mai sînt folosite, Batalele Cîmpinii arată apocaliptic, adică urît, dar impresionant, ca într-o descriere de-a lui Geo Bogza, că tot e el din zonă, un Geo Bogza de sfîrșit de lume, un Geo Bogza capitalist, veros, care aduce laudă necesarelor distrugeri ale modernității. Păcură. Păcură everywhere.

Trag mașina într-un colț de stradă, alături de alte mașini, o parcare improvizată, de unde, printre copacii crescuți în devălmășie, se vedea pustia neagră și organică, întinderea mordoriană. Mă uit. Admir – dacă se poate folosi acest cuvînt în acest context. Ridic din umeri: în două trei sute de ani o să treacă și această rană a pămîntului. Ce sînt două trei sute de ani pentru natură? Iaca un fleac. O clipeală de ochi. O clipită. O să treacă. Toate trec.

Mă întorc la mașină. Peste drum, un domn mai de-o seamă cu mine spăla mașina, cu copilul lîngă el. Îl salut. Îl întreb dacă și acum mai miros Batalele. Da, mai miros. Așa credeam și eu. Mai încolo, gardul următor, vecinul acestuia, un domn mai în vîrstă, și dînsul la poartă. Îl salut și pe el. Mă salută. Se uită lung la mine. E clar: are chef de vorbă.

- Știți că semănați cu Codrin Ștefănescu?
- Da? Serios? Nu știam.
- Știți cine e Codrin Ștefănescu? Vă uitați și Dvs la televizor, da?
- Da, știu cine e.

O clipă de tăcere. Se uită la mine lung. Mă uit la el șăgalnic. Ca să nu par nesuferit, continui eu:

- Dom’le, am ajuns la 45 de ani și prin părțile astea nu trecusem niciodată. Io sînt dîn Telega, dar acuma e prima dată cînd vin pe-aici. Am venit să văd și io Batalele, că-mi povestea taică-meo despre ele...
- Da, sînt aicea de cînd eram eu copil. Cînd eram mic, au adus o barcă, m-am plimbat cu barca pe lac. Dar au luat-o de aici după două săptămîni, ziceau că-i strică pe dedesubt, la motor.
- Da, păcura aia arde, strică tot...

Se uită în continuare la mine. E clar: îi stă ceva pe creier. Nu știe de unde să mă ia.

- Și ziceți că sînteți din Telega? E un parlamentar din Telega, de acolo de la Dvs.
- Cine, Biță?

George „Biță” Severin, adică fostul meu profesor de istorie. El e din Cîmpina de fel, dar și-a luat casă de ceva timp în Telega. Cred că de el zice, deși Biță legislatura asta n-a mai prins loc eligibil, e acuma pe la Radio România Actualități.

- Nu, nu Biță. Altul. E de-acolo, de la voi, din Telega. E în Parlament. A fost și purtător de cuvînt pe la...

Lasă fraza în aer. Nu-și mai aduce aminte pe unde a fost ăla purtător de cuvînt.

- Nu, nu e în Parlament, scutur eu din cap.
- Haide, dom’le, mie-mi spui?! exclamă domnul cu o indignare prietenească. Îl știu eu, e din Telega. A fost purtător de cuvînt, apare pe la televizor, na că nu mai știu cum îl cheamă, îmi stă pe limbă...

Aha. Și mie îmi stă pe limbă. Să-i zic? Să nu-i zic? Oare cum de reușesc să fiu așa de serios și nu pufnesc în rîs? O fi din cauza bărbii. Să știi că de la barbă e, m-a transformat într-un om serios.

- Mirel Palada?! Ăsta e ăla de care ziceți?
- Așa, dom’le! Mirel Palada! Ăsta e!! Îmi stătea pe limbă! Apare toată ziua pe la televizor, e în Parlament, e din Telega de...
- Eu sînt Mirel Palada.

Brusc, îi trai fraza și-i dau pălitura de grație, că nu mai pot să continui scena, mai am un pic și plesnesc de rîs.

Îi cade fața. Un moment de-ăla priceless, cum zice la reclamă.

- Haide, dom’le! Chiar Dvs sînteți! Așa e! V-am zis eu că semănați cu Codrin Ștefănescu!



. Citeste tot...

duminică, 13 august 2017

Cînd ni se usucă roua de pe picioare

În picioare, cu tălpile în iarba plină de rouă, alături de doi cîini care tot dădeau să mă lingă și de o pisică indiferentă, am privit în dimineața asta cum răsare soarele peste Măceș, dealul de la răsărit, dinspre Melicești, care străjuiește valea de-a lungul căreia se întinde Telega.

Cîinii mă lingea, pisica mă ignora, roua picioarele îmi uda, soarele fața-mi încălzea și gîndurile mă cuprindea.

Gîndul că, atunci cînd te uiți la soare, toate celelalte dimprejur devin neimportante, se transformă în întuneric și în detaliu care deranjează și te abat de la cele importante. De unde pînă atunci vedeam copaci și case și un mic norișor alunecînd și destrămîndu-se încet peste casele de sub dealul Mărtin, în momentul în care a izbucnit soarele, dintr-o dată toate celelalte au căzut în obscuritate și lumina a devenit singurul lucru care contează.

Și fizic concluzia e puternică, felul în care ochiul se acomodează și dă deoparte toate celelalte și-și reglează priceperea pentru fluxul puternic de lumină ce-l inundă. Dar și mai importantă este concluzia de dincolo de fizică. E ceva ce-ar trebui să ținem mai des seama în viața noastră plină de fente și de abateri de la drumul cel drum – cînd căutăm lumina, ar trebui să lăsăm toate celelalte fleacuri deoparte. Ah, ce ne mai place să ne scăldăm neputința în fleacuri, să ne îmbîcsim în cele mărunte.

Alt gînd, la fel de necesar. Sfîșierea dintre în sine și prin alții. Gîndul a pornit de la cele lumești, cum pleacă gîndul de regulă. De la film. Gîndul că pentru lumina asta binecuvîntată de început de lume un om de film e în stare de crimă și omor.

Acele cîteva minute în care lumina pică aproape orizontal, întinzînd umbrele nepermis de lungi, amestecul de miere lichidă peste iarba de un verde imposibil de proaspăt și de ud de la rouă, petecele de umbră și de lumină amestecate unele într-altele, aura de lumină caldă, vibrantă, care scălda poteca și iarba și roua ce încă se mai agăța în firele verzi, acel efect obținut altminteri doar prin lentile obscen de scumpe și de greu de procurat,

cîinii o luaseră pe potecă spre poarta de sus, prin iarba aceea amestec de lumină caldă și de umbre umede, totul vibra împrejur, moale și leneș, și...

Și atunci te gîndești, pe de o parte, la marea cumpănă de care ai parte într-un asemenea moment. Ce faci? O trăiești repede, spontan, fără grija trecerii timpului, și o pierzi? Sau o trăiești ca hîrciogul, dornic să o bagi în vizuina minții, la dosar, la borcan, și o pierzi și mai și?

Trăiești clipa, netulburată, nepreocupat de alte detalii. Dar știi că e irepetabilă și că o pierzi. Și deja țipă disperarea în tine: n-o s-o mai văd, o s-o uit, trece prea repede. Și însăși gîndul pe care-l gîndești în acele momente irepetabile și irecuperabile îți abate atenția și-ți smulge o secundă de trăire, o halcă de concentrare,

și se pierde ceva, și trebuie s-o iei de la capăt, să-ți reconstruiești starea de concentrare neconcentrată, de spontaneitate organizată de care ai nevoie în asemenea momente pentru a trăi ce vrei tu să trăiești acolo cînd privești soarele în față și totul e perfect în jur, prea perfect, e deja plenar și stereotip momentul pe care îl trăiești și știi că îl vînezi de maniera cea mai hipsterească și mai nelimpede.

Și gîndurile astea deja omoară, într-un fel, clipa. Și o iei de la capăt. Și soarele a mai săltat cîțiva milimetri peste Măceș, mai tare în lumină, mai rotund în felia de dimineață pe care o desenează pe moțul dealului.

Și te întorci la gînd, la cumpăna pe care unii o au de trecut, de ales. Ce faci: trăiești clipa și se pierde, sau o înregistrezi, cu vorba, cu filmul, cu alții alături, și atunci tot pierzi clipa, căci deja nu mai e aia, e altceva, trebuie să întinzi cablurile, să aduci echipa de filmare, să pregătești vorbele, să dai drumul la cameră, să scoți creionul să scrii sau să pregătești în minte frazele să le ții minte pînă în cameră la calculator și

Și s-a dus.

Și cealaltă consecință a acestui gînd: felul în care cei surprind clipa și pentru alții o fac doar cu prețul unui sacrificiu. E mare pricepere și sacrificiu să poți să surprinzi această clipă binecuvîntată să o dai și altora, care poate nu se trezesc să privească soarele, sau nu au chef, sau nu au soare, sau nu au curte cu iarbă și cu deal în față și nu au unde să-l vază.

Și cineva trebuie să li-l arate, să li-l povestească, să nu se piardă, că de-aia e omenirea omenire, să dăm și altora, pe cuvinte s-a construit omenirea, pe cuvinte și pe amintiri, riguros stocate și editate și aranjate și conferite cu sens, e o disciplină pe care se zidește lumea de la Ghilghameș încoace, ba chiar de mai dinainte, și

...și m-am dus să-mi fac cafeaua, că lăsasem ibricul în bucătărie să dea apa în clocot, și de partea cealaltă a casei, în spate, cicoarea s-a deschis deja sub iureșul luminii, acolo unde au ajuns razele de soare a înflorit deja cu culoarea aia a ei ștearsă și totuși atît de puternică, imposibil de frumoasă și imposibil de descris în cuvinte, iar acolo unde încă e umbră, de n-a ajuns soarele cel pieziș, stă și așteaptă, cu moațele inflorescențelor încă strînse, într-o nuanță mai închisă a aceleiași culori imposibil de frumoase și imposibil de numit cu nume de om sau de fiară...

și această disciplină de care vorbeam are nevoie de o pendulare fină, pe muchie de cuțit, între trăirea momentului și spontaneității și toată industria de pricepere din spatele străduinței de a o surprinde

și atunci înțelegi cu alți ochi meșteșugul de filmar, delicatețea cu care Tarkovski surprindea vîntul printre ierburi, cît mama cea bătrînă care de fapt era tînără se sprijinise de o balustradă de lemn la marginea drumului, ori lumina dureros de caldă a naturii din Barry Lindon, Kubrick, alt perfecționist al clipei,

discipline aspre, care necesită echipe și oameni și cabluri și bani și răbdare și voință și organizare și creativitate, multă creativitate, cum surprinzi începutul de lume să-l dai și la alții, nestricat, netulburat, nevătămat,

ora lupului, cînd de-abia vezi prima geană de lumină, ora șoimului, cînd prima rază de soare străpunge peste deal, ora șarpelui, cînd îndoiala te cuprinde și-ți prinzi fața în palmă și filmul e alb-negru, dar disperarea e colorată, prea colorată

Iar celălalt gînd care m-a cuprins a fost trei secunde mai încolo sau cinci minute sau șapte pisici și frunze, nu știu, n-am numărat, n-am cuantificat, cînd un măr s-a desprins din copac în spatele meu, la colțul casei, și a căzut cu oareșce zgomot și atunci gîndul a izbucnit neforțat, firesc, koanul ăla atît de vînturat încît a ajuns flasc și stereotip, deși el e un gînd puternic,

“oare un copac cînd cade singur în pădure face vreun zgomot sau nu?”

Oare dacă nu eram aici, acum, adică acolo, atunci, nu acum cînd scriu, ci atunci cînd trăiam, să văz soarele cum răsare peste Măceș, să aud mărul cum pică, să ling cu ochii lumina aia caldă, mierea aia lichidă care curge peste iarbă, petece de lumină și de umbră, roua care-mi răcea picioarele, cîinii care-mi lingeau mîinile, pisica portocalie și indiferentă care zăcea portocaliu și indiferent într-un cuib de pămînt făcut de cîini, cu ochii ăia ai ei indiferenți și felini,

oare dacă nu eram acolo, ce gust avea momentul? Ce zgomot făcea mărul? Cum erau ochii pisicii? Era iarba la fel de udă? Străbătea lumina la fel?

Știm cu toții răspunsul. E prea banal și prozaic. Bineînțeles că ar fi fost la fel, pentru ele, pentru restul lumii. Știm cu toții și nevoia filosofică de a distinge între realitate și realitatea observată, trăită, care ar avea alt gust decît realitatea simplă, netulburată de creier, copacul care cade singur în pădure.

De fapt, nu e vorba despre realitate, pufoșilor. E vorba tot despre noi. E o îngîmfare de copil răsfățat și tembel și naiv și egocentric în toată această melancolie filosofică.

Întrebarea trebuie pusă altfel, căci nemernicii de existențialiști aveau dreptate: cum naiba poate natura să existe fără mine? De ce răsare soarele și cînd nu sînt eu acolo? Cum de îndrăznește?

De ce nu mor toate cînd o să mor și eu? Ce-i cu nesimțirea asta ontologică pe capu realității? De ce nu mă iubește nimeni? De ce e lumea rea? Eu sînt buricul pămîntului, eu sînt carnea universului, Ich bin der Zorn Gottes, cînd trec eu prin viață cad păsările moarte din copaci. Mother should I run for President? Mother, should I trust the government? Mother will they put me in the firing line? Mother, did id need to be so high?

Cum de există ceva, fără noi? Și, evident, și declinarea mai bicisnică a întrebării: cum de există ceva, dacă nu vi l-am povestit eu, acum, aici, pe Facebook?

Ce căutăm noi? Lumina. Ce e afară? Cîinii și pisica. Cum răsare soarele? Cum vrea el. Cînd mor oamenii? Cînd li se usucă roua de pe picioare. Cînd ne lepădăm de aroganța existenței din creierul capului nostru? Cînd ni se usucă roua de pe picioare.

Am zis.



. Citeste tot...

sâmbătă, 12 august 2017

Germania ori America? O alegere simplă

Semnele sînt din ce în ce mai clare: nemții bat palma pe termen lung cu rușii, peste toată Europa Centrală și de Est, ieșind astfel și mai mult de sub umbra americanilor care, de 70 de ani încoace, de cînd s-a terminat al doilea război mondial, se tot proiectează peste peninsula Europa. Se conturează din ce în ce mai limpede un Heartland continental, drept contrapondere autonomă la imperiul maritim american.

În marele joc geostrategic, singurul joc care contează, sîntem un biet pion. Nu avem nici resursele materiale, nici resursele simbolice în stare să ne facă să stăm pe picioarele noastre, proprii și personale.

Ca să înțelegeți diferența de magnitudine, americanii cheltuie în fiecare an doar pe întreținerea bazelor militare din străinătate, vreo 800 la număr, cît aproape tot PIB-ul întregii Românii. Repet: cît tot PIB-ul nostru, nu cît bugetul nostru. Cine știe diferența dintre PIB și buget, înțelege. Cine nu o știe, îi explic degeaba, oricum mă chinui inutil, rămîne prost pe vecie.

Fiind un biet pion în acest mare joc geostrategic, singurul joc care contează, nu avem ce face decît să avem un aliat dintre cei mari. Cei mari fiind ăia mari, de-i numeri pe degetele la două mîini: America, China, Germania, Anglia, Rusia, Japonia, Franța, India (mai recent), Israel, Iran și... și... și cam atît.

Deci cu care? Pendularea recentă a românilor, dincolo de alianțele formale numite UE și NATO, tot între Germania și SUA se face. Căci NATO e America, iar UE e Germania. Restul nu contează. Francezii sînt niște bieți bicisnici neputincioși. Italienii și mai și. Israelul are jocul lui separat și aparte și nu e, totuși, în aceeași ligă cu ăia mari de tot. Britanicii joacă jocul pe care îl știu de secole: perfizi și separați. Deci fie nemții, fie americanii.

Problema este că nemții sînt din ce în ce mai prieteni cu rușii. Iar rușii, după cum bine știm și după cum sondajele în mod constant vin să ne confirme, sînt percepuți de către români ca fiind principalii neprieteni ai României.

Că e adevărat, că e fals, nu discut, nu e treaba mea, oricum voi vă pricepeți mai bine la toate, deci orice v-aș spune eu tot aia o să credeți. Însă nu contează dacă e adevărat sau fals. Contează ce crede poporul. Iar poporul, opinia publică, vocea contribuabilului, este puternic rusofobă – ca și alte țări din zona asta a Europei Centrale și de Est, aflată pînă de curînd, o jumătate de secol și mai bine, sub controlul sovietic.



Deci românilor nu le place de ruși. Pe de altă parte, nemții cam bat palma cu rușii. Pe de altă altă parte, americanilor nici lor nu le place de ruși, fiind definiți, alături de chinezi, drept principalii lor adversari. Deci cum credeți voi că se așează lucrurile, ținînd cont de aceste ecuații?

Concluzia e simplă. Plus cu minus dă minus. Minus cu minus dă plus. Ori ne schimbăm atitudinea față de ruși, dacă vrem să fim în continuare sub influența principală a Nemției. Ori, încet încet, punem din ce în ce mai multă bază pe americani.

Nu cred că e posibil ca românii să-și schimbe părerea prea ușor despre ruși. Oricît de mult s-ar chinui propaganda ariană, cum s-a încercat și s-a reușit să se atenueze, de-a lungul a două generații, tensiunile dintre nemți și francezi, nu o să reușească. Românii n-o să aibă niciodată sentimente pozitive față de ruși.

În consecință, o să fie pe dos: românii o să înceapă să-și dea seama că nemții nu sînt, totuși, chiar așa de cușer. Pe termen mediu – zece ani și mai mult –o să ne dăm seama că pacea nemților cu rușii nu ne convine și o să ne căutăm și mai mult siguranța în brațele americanilor. Nu numai noi vom fi în această situație - și polonezii vor gîndi la fel, dacă nu o fac deja.

Pe asta se bazează strategii americani atunci cînd încurajează alianța regională Polonia – România. Pe asta se bazează strategii americani cînd, în fața unei Vechi Europe din ce în ce mai distante și a unei Turcii din ce în ce mai neootomane, își construiesc un nou picior de pod continental în țările Noii Europe.

E simplu. E atît de simplu. Dincolo de incidentele de parcurs – președinte de etnie germană, care va avea două mandate, banii europeni prin care UE vor încerca să ne cumpere bunăvoința, încetul cu încetul opinia publică românească va conștientiza această nevoie de alegere.

Acum românii încă nu fac diferența. Pentru ei și UE și NATO sînt la fel de bune, și nemții și americanii sînt la fel de necesari. În cîțiva ani, însă, poate în zece, poate în mai mulți, poate în mai puțini, românii vor începe să-și dea seama că nemții fac jocul rușilor și vor începe să resimtă asta. Deocamdată această gîndire este doar la nivel de elite – fie elite ideologice, fie elite de forță: militari, servicii, justiție. În cîțiva ani această nevoie de alegere va permea și restul societății.

Să vezi atunci propagandă.



. Citeste tot...

luni, 7 august 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

vineri, 4 august 2017

Mutați-vă mai departe, boșorogilor

Pufoșilor, în România nu există stînga și dreapta, nu există nici măcar PSD și anti-PSD, singurele structuri politice pertinente în țara asta. În România nu există de fapt decît etapele vieții, cum ar zice psihologii, și diversele nevoi diferite ale acestor etape, și diversele atitudini față de resursele publice ce rezultă din aceste nevoi distincte.

În România nu există de fapt decît tineri și bătrîni.

Tinerii vor zice: decît tineri frumoși și liberi și bătrîni bășinoși și comuniști, mama lor, nu mor mai repede. Bătrînii vor zice: decît tineri proști și aroganți, niște tefelei nesimțiți, și bătrîni care au muncit o viață întreagă și acum nu-i mai bagă nimeni în seamă, îi aruncă la coșul de gunoi al istoriei.

Pe măsură ce treci prin viață, ai o relație diferită cu resursele publice, deci și cu politica.

La început, ești tînăr și nu ai de prea multe și ai nevoi clar specifice: să te distrezi, să faci școală, să faci carieră, să babardești, chestii necesare, da?

N-ai mașină, n-ai casă, n-ai terenuri, n-ai familie, n-ai copii, n-ai probleme de sănătate. Și atunci te doare la bască de relația cu resursele publice, urăști statul cu ură sinceră și contează mult mai mult libertatea decît egalitatea.

Deci ești anti-PSD.

Pe urmă, pe măsură ce înaintezi în vîrstă, îți cumperi mașină, îți cumperi casă, faci familie, faci copii, începi să fii preocupat de taxe, de școala copilului, începi să fii preocupat de sănătate, pe urmă te îndrepți spre vîrsta a doua și începi să fii preocupat de pensie.

Dai cu capul de pragul de sus al vieții și de multe ori doare și începi să sufli în ciorbă, după ce ai zburdat pe cîmpiile imaginare ale tinereții și tefelismului. Și atunci începe să conteze mai mult egalitatea decît libertatea, redistributivitatea și responsabilitatea socială.

Și uite așa, încet-încet, devii pro-PSD.

Mă amuzam ieri cu niște cunoștințe cu care discutam despre PSD și despre felul în care marii analiști clarvăzători de acum 15 ani prevedeau dispariția PSD, căci, nu-i așa, PSD e un partid al oamenilor bătrîni și “ăia bătrîni mor, le dispare electoratul, deci PSD își va pierde din influență clar”.

Iată că au trecut 15 ani și, ce să vezi ? PSD e mai puternic decît oricînd. Da, așa e cum ziceau vizionarii de analiști: unii din alegătorii PSD de acum 15 ani au murit, Dumnezeu să-i odihnească. Dar între timp bazinul electoral s-a umplut la loc cu alții care au înaintat în vîrstă și și-au redefinit relația cu realitatea și cu resursele publice. Au plecat dinspre bazinul anti-PSD și au intrat în bazinul PSD.

Dar nici partidele anti-PSD nu au scăzut (prea mult), căci ce au pierdut prin înaintarea în vîrstă a unora au cîștigat de partea cealaltă a țevii vieții, intrându-le contingente noi de tefelei tineri, proaspeți, entuziaști și la fel de furioși pe bătrîni ca și predecesorii lor.

E o chestie de etapă a vieții, pufoșilor. E simplu. E panta rhei.

Scriu aceste rînduri ca urmare a știrilor despre Untold, despre tensiunea otrăvită dintre ăi tineri și ăi bătrîni acolo la ei la Cluj, pardon, la Cluuuuuj,

dintre ăia care au nevoie de zumga bunga, să le sune muzica tare în cap pînă la patru noaptea, tare repede și iute, sînt tare mîndri de acest festival de renume mondial, ia uite, avem și noi în sfîrșit un festival foarte fain, aduce bani în oraș, aduce oameni, turiști, vorbește lumea frumos despre noi, ne distrăm, ce cool e festivalul, mai vrem,

și ăia care au nevoie de somn și nu-și doresc scandal în mijlocul orașului și ar vrea festivalul mutat înspre cîmp, mai încolo, faceți dracului și voi un Woodstock pe dealuri, nu aici să treziți copiii și să nu putem să ne odihnim că mîine mergem la muncă, nu ca voi, și îi băgați și mai rău în boală pe amărîții ăia care sînt internați în spitalul de alături, chiar de lîngă scenă.

Fiecare grup de vîrstă are nevoi diferite. Pe ăia tineri și frumoși îi doare la bască de nevoile celor bătrîni. Pe ăia care nu mai sînt tineri îi doare la bască de nevoile tefeleilor.

Citesc, jumătate amuzat, jumătate disperat, comentariile tefeleilor la adresa celor care spun că festivalul produce probleme altor oameni. Ia uite aici:

- Am muncit la fiecare Untold, nu am avut timp sa merg, am muncit, dar nu ma deranjeaza deloc! Cui nu-i convine, mars .....

- Ai putea sa dai exemplu. Mars din Cluj!

- Ce comunist invidios eşti bă lachete

- Vreți liniște ? Mutați-va la țară // Eu stau la tara, la 7 km, se aude pana aici porcaria asta, e o rusine. // Muta-te mai departe...

- Recomand dopuri de urechi.


Înțelegeți? Dacă nu vă convine, puneți-vă dopuri în urechi sau, și mai bine, mutați-vă dracului de aici, să scăpăm de voi, mama voastră de boșorogi nemulțumiți. E simplu. E gîndire de tînăr. Ce să le ceri? Nu le mai ceri nimic.

Închei spunînd ca Shakespeare: nu e nici o șansă de mîntuire, pufoșilor. Deși la Shakespeare cam era. Eu sînt mai cinic și mai pesimist. Pentru că nu mai sînt tînăr.

Two households, both alike in dignity,
In fair Romania, where we lay our scene,
From ancient grudge break to new mutiny,
Where civil blood makes civil hands unclean.


. Citeste tot...

joi, 27 iulie 2017

Movie Review: Dunkirk (Christopher Nolan, 2017)

Două filme mi-au venit în minte, aseară când am ieșit de la Dunkirk: Lawrence of Arabia și A Bridge Too Far.

Lawrence al Arabiei pentru îndrăzneala vizuală și muzicală (da, o muzică neașteptat de bună, obsedantă, inspirațională, intensă, Hans Zimmer at his best, preluând niște teme muzicale de la Edward Edgar).

Dar îndeosebi pentru îndrăzneala de a folosi spațiul gol, simplitatea privirii, o focalizare de esențializare cvasi-zen în puritatea sa dureros de intensă. Natura în puterea imensității sale.

Filmul Dunkirk este epic în cel mai deplin sens cinematografic al cuvîntului “epic”. Și cînd spunem “epic”, dincolo de toate consecințele sale narative, de definire a personajelor, în primul rînd spunem “imagine”.

Cerul acela imens și marea aceea imensă între care se gonesc avioanele, insignifiante, dar mortale în baletul lor de furnici de fier și de moarte.



Marea aceea învolburată și plină de spumă murdară, în care bărcile sînt niște pete de nesiguranță, dar și de speranță.



Nisipul acela pe care soldații se tîrăsc dintr-o parte în alta a ecranului, deși ei merg în pas săltat, în marș forțat.



Plaja aceea pe care coloanele de soldați în așteptare este desenată cu o meticulozitate de geniu autist.



Digul acela cu capetele acelea de soldați care se mișcă la unison cînd începe sunetul acela înfiorător de Ștuka în picaj. Pînă nu auzi cum urlă Ștuka în acest film, nu înțelegi ce înseamnă aia să-ți vină să intri în pămînt de frică. Ad literam în pămînt de frică.



Cel de-al doilea film care mi-a venit în minte în seara asta, Un pod prea îndepărtat, pentru mesajul pe care îl transmite despre război. Neputința și dedicația și sacrificiul și suferința și aleatoritatea morții și chinul, chinul, chinul, neputința, frica de moarte, consecința căderii unui vas bombardat peste tine și a căderii unor bombe peste tine, cînd ești înțepenit pe docul ăla, și... Și...



Figurile soldaților. Expresia ochilor lor. Hăituiți. Încolțiți. Epuizați. Speriați de moarte. Buimăciți de soartă. De la Un pod prea îndepărtat nu am mai văzut ochii aceia. Ochii războiului.



Știu. Nu-i frumos să compari un film cu altul. Dar eu vă spun ce am simțit. Demult n-am mai simțit atît de puternic un film. În jurul meu, vedeam cu coada ochilor colegii spectatori pe vîrful scaunului, stînd gata să sară, încordați, într-o emoție pe care doar un film mare ți-o poate da.

Erau acolo, le era frică, venea vasul peste ei, pica Ștuka peste ei, se sufocau, se sufocau, le intra apa în plămîni, geamul de plexiglas nu se spărgea, erau cu gîfa în gît, uitau să respire, erau senzațiile acelea viscerale cînd uiți de tine și trăiești în pielea celuilalt, mare film, mare bestie de regizor genial cel care poate să te fure în halul ăsta din pielea ta și să te zvîrle în pielea cea udă a soldatului care stă să moară înecat.

Trebuie neapărat să-l mai văz o dată. Prea puternic. Prea ca pe vremuri.



PS: Nu vă lăsați păcăliți. Istoria o scriu învingătorii. Orice film este și o propagandă. O propagandă frumoasă, înălțătoare, o operă de artă, dar totuși rămîne o propagandă. Dacă ar fi cîștigat nemții războiul, altfel se scria istoria, altfel se făceau filmele. Pentru că nimeni n-a făcut pînă acum niciodată un film despre furtuna de foc ce a cuprins Dresda și a ars în chinuri groaznice zeci de mii de civili.

Citeste tot...

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici

Tinerețea e ca o boală. Ca o boală grețos de dulce, cum sînt prăjiturile cele turcești îmbîcsite în miere. Ca o boală de care te lecui și te lepezi și apoi îți pare rău că te-ai vindecat de ea.

Tinerețea e ca o orbire. Nu are nici un pic de autoreferențialitate. Puțini sînt dintre cei care să fie suficient de maturi și de decentrați încît să fie în stare să se desprindă un pic de propriul eu, să se privească de la o anumită depărtare, să se perceapă și să-și conștientizeze starea.

În tinerețe trăiești ca în întuneric, ca în vis, fără să fii conștient de ceea ce faci. La fel precum, pe vremuri, meltenii lui Voltaire vorbeau în proză fără să știe, tinerii trăiesc în tinerețe fără să-și dea seama, într-o dulce orbecăciune.

Îmi dau seama de asta privind la niște poze pe care tocmai mi le-a trimis de la Telega fata noastră cea mică, Andra. Poze în care ea are cîțiva anișori, în care sora sa mai mare, Marta, are cu cîțiva anișori în plus, probabil stă să intre la școală, iar fata vecinilor și prietenilor noștri e un biet prunc care de-abia stă în picioare.

Mă uit la aceste poze și nu-mi mai amintesc. Nu-mi mai amintesc cum arătau fetele noastre, decît dacă-mi arăți poze de atunci, cum s-a întîmplat în seara asta. Nu-mi mai amintesc mare lucru din acea perioadă. Știu că am trăit într-un prezent perpetuu, fără nici un pic de noimă și de conștientizare a trecerii timpului.

Poate alți tineri or fi mai înțelepți. La cum mă uit în preajmă, tare mă tem că nu. Despre alții nu știu. Dar despre mine, știu sigur că eu am fost prost la tinerețe. Nu prost neapărat în accepțiunea obișnuită a termenului, în cea intelectual – rațională, deși și în această privință am dovezi în acest sens. Ci îndeosebi în partea emoțională, relațională. Am trăit ca un animal bezmetic și fricos, cu frică de asumarea responsabilității, cu frică de viitor, de asumarea riscului. Greu m-am pus pe un drum cît de cît decent.

Iar unul din lucrurile de care mi-e cel mai scîrbă de mine e că nu am petrecut suficient timp cu copiii mei. Am fost prost, impardonabil de prost în această privință. Nici acum probabil nu sunt cu mult mai responsabil, dar măcar încerc, măcar din cînd în cînd.

Însă vremurile alea, cînd fetele mele erau delicios de mici, niște copile naive și adorabile, au trecut iremediabil. Nu mai întorc timpul înapoi, nu le mai văd așa cum erau, mici și fragile și dulci și delicate, decît în sărăciile astea de poze spălăcite și artificiale, și totuși atît de prețioase.

Mi-e un dor cumplit de fetele mele cînd erau mici. Mi-e dor de anii ăia. Și nu se mai întorc. Și acum îmi dau seama de curgerea timpului, sînt ca Moromete și salcîmul, “și dintr-o dată timpul n-a mai avut răbdare cu ei”. Dar atunci nu eram. Atunci trăiam ca o sălbăticiune bezmetică, în întunericul unui continuu prezent.

Și atunci nu era nimeni care să mă tragă de mînecă să-mi spună: Prostule, trece timpul. Prostule, o să-ți crească fetele și n-o să le mai vezi așa cum sînt acum. Prostule și cretinule și dobitocule și tefeleule, lasă dracului fuga de realitate și stai cu copiii tăi.

Nu mi-a spus nimeni. Îmi spun eu mie acum, cînd simt că mi-a trecut trecutul printre degete.

Mi-e dor de fetele mele cînd erau mici.

. Citeste tot...

marți, 25 iulie 2017

Libertarienii și consecvența ideologică

Rîdeam cu niște prieteni, că e vară și vara oamenii din colonii asta fac, rîd și se hăhăie. Dar nu e de rîs, e subiect serios.

Libertarienii și-au făcut icoană cioplită din venerarea liberului arbitru și al non-intervenției statului. După ei, mai ales după virtuoșii extremiști, statul e demonic și nu ar trebui să existe. Orice face statul e cîh, e yuk și e nașpa. Statul face numai tîmpenii.

În schimb, oamenii pe persoană fizică, ei sînt toți niște virtuoși și niște genii și niște înțelepți și dacă ar fi doar după capul lor, am trăi într-un rai neimpozitat, nefiscalizat și nefutut la cap de către nemernicii de funcționari publici.

Sunt multe argumente împotriva acestor tîmpenii, căci orice exagerare e o tîmpenie (inclusiv asta pe care tocmai ați citit-o). Dat fiind că-i vară și vara oamenii nu gîndesc profund, n-o să intru într-o dezbatere lungă. Atît o să zic. În momentul în care libertarienii vor fi de acord cu orice tip de privatizare, atunci ne vom da pălăria jos în fața lor și le vom recunoaște consecvența ideologică.

Dar să fie de acord cu totul, inclusiv cu consecințele. De exemplu, cu privatizarea violenței, căci știm cu toții că oamenii reali, pe persoană fizică, nu ăia din manuale și din teorii, sînt unii dintre ei răi și melteni și le place să dea la mufă, fie cu pumnul, fie cu sabia.

Atunci, cînd libertarienii vor fi de acord cu privatizarea violenței, vom face așa un grup organizat de contrarieni practici, de oameni ai muncii cu forța, și vom merge peste ei să-i batem, să le demonstrăm consecințele gîndirii forțoase, exagerate, de tip robespierrean.

Ei probabil își vor angaja niște mercenari, căci de-aia sînt libertarieni, să fie de acord cu ideile pe care le propăvăduiesc. Și, în acest Ev Mediu libertarian și foarte hobbesian, fie o să-i batem cu mercenarii lor cu tot, fie, după ce-o să ne respingă atacul, o să-și dea seama că de fapt mercenarii sînt cei care îi conduc.

Că mercenarii nu știe carte, ei nu gîndește profund, pumnii lor minte nu are, și o să-i bată și o să le ia toți banii cîștigați în mod libertarian de la diversele slujbe ale lor deținute pe la stat.

Vă place teoria? Ehe, ce-o să vă mai placă practica... Ați auzit de Attila? O să și mîncați...

. Citeste tot...

miercuri, 19 iulie 2017

Vin alegerile!





. Citeste tot...

vineri, 14 iulie 2017

Ticalosi. Ticalosi everywhere

Fiti atenti. Prin 2013, Ponta se vedea cu chinezii, sa vinda tara la rusi si la chinezi. Adica sa faca business cu ei, exact cum fac si celelalte tari corupte ale lumii, Germania, Anglia, SUA, Franta. Dar stim cu totii ca doar stapinii au voie sa faca chestii pe lumea asta. In consecinta, s-a pornit o campanie intensa de demonizare a demonului de Ponta, pe motiv ca vinde tara la rusi si la chineji. Ce a fost la gura lu' Tapalaba si a lu' Prelipceanu, doar tefeleii stiu, ca doar ei ii urmaresc cu atentie.

Azi, zice ca demonul Tudose s-a vazut din nou cu chinejii. Evident, in scop infractional: sa vinda tzara la rushi si la chineji. Din nou, Hotnews a sarit cu apriga indignare sa infiereze acest comportament reprobabil. Zice ca s-a vazut cu comunistii. Groaznic, bre, groaznic. De parca in China ar mai fi si altceva decit comunisti. Epitete injuraturi critici ochi rostogoliti. Ca la Hotnews, atunci cind isi fac ei treaba cum se cuvine. Va dati seama ca doar Merkel are voie sa se vaza cu comunistii, in rest nimeni. Mai ales nu slugile din Europa de Est.

In tot acest rastimp, anul trecut, cind distinsul obiectiv Ciolos s-a dus in China, s-au ridicat osanale. Vai, ce bine! Vai, ce intelept! Comisarul european Ciolos, reshapat in premier al guberniei Romania, el avea voie sa vinda tzara la rushi si la chineji. Doar el. Restul, in nici un caz. Restul? Niste demoni, mama lor de pesedisti.

V-am spus ca cei de la Hotnews si de la Digi 24 sint de o ticalosie demna de o cauza mai buna? V-am spus ca sint orice, doar jurnalisti nu?? Nu mai vindetz tzara la rushi si la chineji. Vindetzi-o si voi ca Ciolos si ca Johannis, direct la nemtzi.

. Citeste tot...

joi, 13 iulie 2017

La astia nu vin alegerile



. Citeste tot...

marți, 11 iulie 2017

Cinefix Complete Movie List: Top 10 Movie Crimes of All Time

For all those of you out there craving for the complete movie lists of Cinefix, here we go. The complete movie lists from "Top 10 Movie Crimes Of All Time", sorted by year, from the oldest to the most recent. In bold letters, those who made the short list. Enjoy!

M (1931)
The Maltese Falcon (1941)
Double Indemnity (1944)
The Postman Always Rings Twice (1946)
The Third Man (1949)
White Heat (1949)
Rashomon (1950)
The Asphalt Jungle (1950)
Strangers On A Train (1951)
Dial M For Murder (1954)
Rififi (1955)
The Killing (1956)
12 Angry Men (1957)
Vertigo (1958)
Breathless (1960)
Ocean’s 11 (1960)
Topkapi (1964)
Bonnie And Clyde (1967)
Cool Hand Luke (1967)
Le Samourai (1967)
The Thomas Crown Affair (1968)
The Italian Job (1969)
Le Cercle Rouge (1970)
The Sting (1973)
Chinatown (1974)
Murder On The Orient Express (1974)
Dog Day Afternoon (1975)
Taxi Driver (1976)
Thief (1981)
Scarface (1983)
My Best Friend’s Birthday (1987)
Raising Arizona (1987)
Miller’s Crossing (1990)
Cape Fear (1991)
Point Break (1991)
The Silence Of The Lambs (1991)
Reservoir Dogs (1992)
True Romance (1993)
Leon The Professional (1994)
Natural Born Killers (1994)
Heat (1995)
Se7en (1995)
The Usual Suspects (1995)
Fargo (1996)
From Dusk Till Dawn (1996)
Die Hard (1998)
Lock, Stock, And Two Smoking Barrels (1998)
Ronin (1998)
Boondock Saints (1999)
Office Space (1999)
Chopper (2000)
Memento (2000)
O Brother, Where Are Thou? (2000)
Sexy Beast (2000)
Snatch (2000)
Heist (2001)
Ichi The Killer (2001)
Ocean’s Eleven (2001)
The Score (2001)
25th Hour (2002)
Catch Me If You Can (2002)
Oldboy (2003)
Collateral (2004)
Pusher II (2004)
Brick (2005)
Inside Man (2006)
Lucky Number Slevin (2006)
The Departed (2006)
Before The Devil Knows You’re Dead (2007)
Mr. Brooks (2007)
No Country For Old Men (2007)
Zodiac (2007)
Bronson (2008)
Taken (2008)
The Brothers Bloom (2008)
A Prophet (2009)
I Saw The Devil (2010)
Inception (2010)
Drive (2011)
We Need To Talk About Kelvin (2011)
Skyfall (2012)
Blue Ruin (2013)
The Wolf Of Wall Street (2013)
Thor: The Dark World (2013)
Gone Girl (2014)
Hell Or High Water (2016)



. Citeste tot...

sâmbătă, 8 iulie 2017

All Blacks vs Lions Game 3: The stuff the dreams are made of

“Ladies and gentlemen, boys and girls, you’ve seen here two sets of heroes. A set in black. And a set in red. “

Astfel s-a încheiat meciul. Astea au fost cuvintele comentatorilor de încheiere. Ce încheiere de meci! Ce cuvinte! Ce meci!

Doamnelor și domnilor, băieți și fete, restul pufoși de diverse genuri,

Dionisiacii caută toată viața intensitatea. O caută, o aleargă, uneori o găsesc. Fie că sînt intenși cu adevărat și sar cu parașuta, uneori fără parașut. Fie că sînt intenși de rit mediocru, și atunci o găsesc în chestii mărunte, cum ar fi bunăoară atunci cînd trec strada pe roșu. În funcție de pricepere și de putirință, uneori o găsesc, de cele mai multe ori nu.

It’s a game of inches, zice vorba înțeleaptă. De multe ori s-a dovedit adevărată. Azi a fost a game of minutes. And of seconds.

Știți voi, toată construcția energetică a făcutului dragostei se concretizează, după multe preludii și după multă gimnastică necesară, în acele cîteva minute, de cele mai multe ori cîteva secunde cînd ești acolo. O da, ești acolo. Și călărești universul. Look ma, I’m on the top of the world.

Azi, a fost a game of minutes. And of seconds. Tot turneul The Lions în Noua Zeelandă s-a restrîns la ultimele 15 minute de joc. Cînd a fost 12 – 12. Pe urmă cînd a fost 15 – 12. Pe urmă 15 – 15, în urma unei concretizări de lovitură de pedeapsă absolut fenomenale din partea lui Owen Farell.

Pe urmă, în ultimul minut, au primit All Blacks o lovitură de pedeapsă. Pentru un ofsaid. Era clar: o să cîștige All Blacks, locul loviturii era cît se poate de convenabil. Pe urmă arbitrul a cerut arbitraj video, TMO. Și a schimbat în ofsaid accidental. Și a fost doar grămadă.

Și, uite așa, la sfîrșit, a fost doar 15 – 15. După ce fusese 1 la 1 la meciuri. În al treilea meci test, All Blacks vs The Lions, a fost 15 – 15. Egalitate perfectă.

Și gata. Orgasmul durează cîteva minute. Cîteva secunde. Acest meci a avut un orgasm de 15 minute. A fost fenomenal. A fost așa cum trebuie să fie. Cu un pic de țigări. Cu un pic de alcool. Cu simțurile intensificate de aceste substanțe modificatoare de conștiență. Și am simțit fiecare minut, fiecare secundă. Și s-a terminat.

Știți cine a cîștigat? A cîștigat rugbyul, pufoșilor care sînteți voi pufoși. Cum zice chiar acum unul din jucători, în comentariile de după: “It’s such a magical thing”.

A fost un meci care va rămîne peste ani, pufoșilor. Și ce am simțit în aceste ultime 15 minute, îmi voi aduce aminte toată viața.

Crouch... Bind... Set!!













. Citeste tot...

Movie Review: Zorba The Greek (Michael Cacoyannis, 1964)

În seara asta am revăzut Zorba Grecul. Și, evident, l-am văzut de fapt pentru prima dată.

Nu e vorba că ne-am întors recent din Grecia și, vezi Doamne!, am fi proaspăt plini de spiritul acelor locuri binecuvîntate și blestemate în același timp.

Neah. Grecia din zilele noastre nu are absolut, dar absolut nimic în comun cu Grecia începutului de ani 60. Ce e acum e o palidă kitschereală consumeristă și turisticoidă, pentru bizonul de masă, o aglomerație de buy me buy me see me see me have me have me care strivește imediat orice corolă de minuni a lumii și care e la mii de ani lumină de puritatea aspră și săracă și rea a acelor ani de dinainte de invazia turismului de masă.

Nu. Nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că am văzut filmul demult, cam cu 20 de ani în urmă. Și pufosul de acum e cu totul diferit de pufosul de atunci. Altă minte, altă vîrstă, deci, în mod inevitabil, alt film.

În seara asta, uitîndu-ne împreună la film, am înțeles cu totul altfel disperarea și suferința celor două femei. Una cu un picior în groapă, bîntuită de amintirile tinereții și disperată să păcălească ceasul măcar încă o dată. Cealaltă, tot o disperare, mult mai aspră, la fel de tragică.

Am înțeles cu totul altfel și cealaltă disperare, mai mascat spusă – de fapt, unul din mesajele principale ale cărții. E vorba despre strigătul de furie și de neputință al scriitorului, cînd prin gura lui Zorba vorbește despre literatură ca păcăleală, ca surogat cretin de viață. Înțeleg prea bine, nici nu știți cît de bine am ajuns să înțeleg, furia lui Zorba în fața cărților care-ți trăiesc viața în loc să ți-o trăiești tu. Pufoși. Pufoși everywhere.

Am înțeles cu totul altfel în seara asta și pofta și patima și tumultul. Am înțeles sexul și viața și moartea și crima și disperarea în fața cuțitului. Am înțeles mult mai adînc și mai dureros că de fapt cartea este despre lucrurile cu adevărat importante: despre moarte, despre viața care este doar o moarte amînată, și despre singurul fel în care poți să dai cu tifla morții, adică despre enthousiasmos, acea nebunie necesară, cînd ești mînat de zei și cînd simți că ești viu. Viu. Viu. Prea viu.

Am înțeles altfel dansul. Pentru că acum știu ce e aia să dansezi pînă la epuizare. Dar și să nu mai poți să dansezi așa cum ți-ai dori. Am înțeles altfel eșecul. Pentru că, pe lîngă victorie, am trecut și prin eșec. Am înțeles pofta lui Zorba de a epata. Am înțeles necesitatea de a pune o mînă pe țîță unei femei.

Am înțeles altfel și sărăcia locurilor. Am înțeles neputința și sfîșierea lui Zorba, stînd pe colțul patului, să vegheze pe Bubulina pe patul de moarte. Am înțeles răutatea oamenilor, a celor care o omoară pe văduvă de ciudă și de invidie. Am înțeles cum se construiește ritualul sacrificiului. Am înțeles altfel, mult mai clar, puritatea tragediei antice, în care totul este simplu și necesar.

Am înțeles, mai ales, altfel babele care așteaptă cuminți pe vine într-un colț, lîngă Bubulina care trage să moară, cu o mînă deja în sertarele amărîtei, căutînd ce să-i fure muribundei.

Restul? Da, știu: hăhăiala faimoasă cu funicularul care pică. Uite că nu se mai scoală, dar ce frumos atîrnă. Vai, ce catastrofă elegantă. Iete bre marinarii cum piere. Neah. Nu despre asta este filmul, pufoșilor. Ci despre moarte și despre neputință și despre enthousiasmos. Și despre faptul că viața e în altă parte decît în literatură.

Borges avea dreptate: viața nu e în cărți, blegilor. Viața e în cuțit și în topor și în țîțe și în sex și în vin și în dans și în iureș și în felul în care încerci, chiar dacă nu-ți iese. Adică tot despre moarte, într-un fel.

Ah je les vois deja [...] Ils ouvrent mes armoires Ils tâtent mes faïences Ils fouillent mes tiroirs Se régalant d'avance De mes lettres d'amour Enrubannées par deux Qu'ils liront près du feu En riant aux éclats Ah, ah, ah, ah, ah, ah

Ah, dragilor, seara asta ne-a făcut să ne dăm seama că avem o grămadă de filme pe care credem că le-am văzut, dar de fapt e cazul să le vedem din nou, căci le vom vedea ca pentru prima dată întîiași oară.

PS: Tot în seara asta mi s-a reconfirmat că trăim într-o vreme de cenușă și de rahat. În 1964, Alexis Zorba a pierdut premiile Oscar în fața lui My Fair Lady și a lui Becket. Cu doi ani înainte, în 1962, fusese făcut Lawrence of Arabia. Anii ăștia în care trăim noi acum, neam de neamul tuturor regizorilor de pe lumea asta nu sînt în stare să facă nici trei minute de film comparabile cu cele pe care tocmai vi le-am enumerat. Vremuri de cenușă, pufoșilor. Vremuri de cenușă.









. Citeste tot...

joi, 6 iulie 2017

Movie Review: The Royal Tenenbaums (Wes Anderson, 2001)

La prima vedere, pentru mulți probabil filmele lui Wes Anderson sînt o tîmpenie absolută. Stupide. Artificiale. Cu o narațiune fie șchioapă, fie a naibii de aiurea, în marginea delirului. Cu tot soiul de atitudini și scene și tablouri dureros de compuse și de forțate în teatralitatea și în simetria și în postura lor imobilă.

Te uiți la ele și, dacă ai mîncat prea mulți hamburgeri și prea mulți mici și prea multă ciorbă de burtă și ai văzut prea multe filme la litru, din bucătăria fast food hollywoodiană, faci indigestie numa numa.

Și pe urmă, dacă ai răbdare, dacă ai înțelegere, empatie pentru ciudat și, evident, musai neapărat, și un pic de glagorie, încep să-ți înflorească în față ca o imensă plantă respingătoare și, în același timp, al naibii de atractivă. Hipnotică.

E un amestec de uimire enervată și de uimire amuzată în același timp. Nu prea știi dacă îți place sau nu, dar știi că ai vrea să continue, să vezi ce-i mai poate pocni mintea, căci scenele sînt de o creativitate uluitoare.

Reticența nu este una de respingere, cum pățești cu unele filme care te zgîrie rău de tot cît de tare de agresează, ci una de nedumerire, “ce se întîmplă aici?”, căci e vorba de un întreg limbaj necunoscut, de o semiotică total străină a succesiunii scenelor și a motivațiilor personajelor și a împletirii acestor motivații.

De aceea nu-i pui capăt experienței, să zici “dă-l dracului de film”, căci nu e una traumatizantă, ci aștepți să vezi ce Dumnezeu se mai poate întîmpla. Și astfel, încet încet, stilul lui Wes Anderson crește în jurul tău, te înconjoară, te îmbibă și începe să-ți placă.

L-am descoperit pe Wes Anderson acum cîțiva ani, prin poarta luminoasă și bizară a universului copilăriei sale, împreună cu toată familia, la desenul animat the Fantastic Mr. Fox. Evident că încă de atunci ne-au izbit gama cromatică și personajele în marginea catatoniei și vina luminoasă care plutește în toate filmele sale și toate acele ucigător de artificiale scene de tablou, în care toată lumea încremenește și se poartă întru logica și consistența visului și a marijuanei.

Pe urmă am dat de The Grand Budapest Hotel – alt delir vizual cu un muțuflender de quelque chose de tîlc agățat în coadă. Și pe urmă, știind deja ce ne poate aștepta, Moonrise Kingdom – altă vrăjeală vizuală în care e împachetată o chichirează narativă barocă și riguroasă, ca o gigă de-aia solemnă și totuși dansantă, în care e ascunsă o pildă și-un prințip.

Te uiți la film. Îți spune ceva. Simți clar că-ți spune ceva, că e o poveste și mai ales un principiu, o pildă și o concluzie morală în spatele delirului vizual riguros controlat. Și stai și te gîndești și cauți pilda, tîlcul, concluzia morală.

Și e acolo, în spatele culorilor turbate, ca un capăt de ață de la friptura de oaie care ți s-a înțepenit între dinți și nu reușești s-o scoți cu limba, dai în ea pînă-ți obosesc fălcile și ea nu vrea să se desprindă. De-aia spun că la filmele lui Wes Anderson ai nevoie și de un pic de glagorie. În lipsă de, puteți încerca cu alcool.

Acum, în seara asta, tocmai am terminat de văzut The Royal Tanenbaums. Filmul cu care, de fapt, s-a cam lansat el, acum vreo mai mult de cincisprezece ani, în 2001. Evident, un delir. Evident, o durere de cap. Evident, o himeră și o șaradă și o mare îmbîrligătură narativă și vizuală. Riguroasă și aiurea și delirantă și rece și caldă și șchioapă și totuși, atît de cursivă în delirul său care duce, încet încet, la o concluzie. Și, evident, un film pe care nu-l voi uita așa ușor.

Nu zic mai mult. Nu are rost să despic firul în patru. Vă îndemn să căutați și să vă uitați.

Știu, le-am cam văzut pe de-a inverselea. De la filmele sale recente spre cele de început. Mai avem aia cu Zissou / Cousteau și ăla cu care a început de fapt, Rushmore. Ne facem veacul în Wes Anderson, atunci cînd n-avem chef de ortodoxele povești hollywoodiene în care știi clar cum începe, cum continuă, cum se sfîrșește, într-o inerție și predictibilitate ontologice care, de la o vîrstă încolo, încep să-ți tocească nervii, chiar dacă pe moment îți bucură nevoia de film, de fugă, de aventură, de fantasmă.

Doamnelor, domnilor, cinstiți oameni logici și întregi la cap, vă jur: trebuie să gustați un pic din nebunia cu metodă a lui Wes Anderson.















. Citeste tot...

miercuri, 5 iulie 2017

Cum își apără slugile stăpînii de la multinaționale

Cînd s-a scăzut TVA-ul la alimente, marile lumini ale economiei românești au sărit imediat de creier în sus, să clameze catastrofa. Cîte spume la creier au mai făcut atunci! Vă mai amintiți? N-a fost nici o catastrofă. Din contră. Țara a beneficiat de pe urma acestei politici fiscale.

Cînd s-a scăzut TVA-ul pe ansamblu, la fel, o perioadă toți deontologii acestui pămînt au clamat catastrofa. N-a fost nici o catastrofă. Din contră: lucrurile au mers mai bine.

Cînd s-au scăzut contribuțiile sociale, la fel. Urlete și țipete și spume la creier. CTP-ul era mic copil la cît de roșii de indignare erau cei de la Consiliul Fiscal. Nu s-a întîmplat nimic. Țara a avut una din cele mai mari creșteri economice din istoria sa recentă.

Cînd s-a dezbătut legea dării în plată, urlelete au început din nou. Cei de la bănci mai aveau un pic și făceau atac de apoplexie. Lor li s-au alăturat întelepții triști și înțelepți de la BNR. Vai, cît dezastru! Vai, cîtă suferință! N-a fost nici dezastru, nici suferință. Băncile au raportat profituri istorice anul trecut. Le merge rău de tot în țara asta catastrofică, sărăcuțele de ele...

Acuma o luăm de la capăt. Se propune taxa pe cifra de afaceri, să nu mai facă multinaționalele măgării, să-și exporte profitul în paradisurile fiscale, să ocolească taxele, să-i lase doar pe proștii de români să plătească taxe? Dintr-o dată un cor imens de bocitori la comandă a început să urle. Vai, dezastru! Vai, catastrofă! Vai, sărăcuții! Vai, o să ne plece luminile economice! O să smulgă din beton fundațiile fabricilor și vor fugi în Maroc, în China, în Patagonia! O să fie dezastru! O să fie Coreea de Nord!

Da, da. Cum să nu. Ne-am lămurit cît de patrioți sînteți, toți voi ăștia care plîngeți de mila străinilor. Ne-am lămurit cît de pricepuți sînteți la economie, voi toți ăștia care ați fi în stare să vă scoateți și mama în port, la produs, dacă asta ar aduce o pierdere PSD-ului. Oameni cîinoși, care pentru un ce profit electoral sînt în stare să-și vîndă țara și să o facă slugă la străini.

Da, da. Cum să nu. O să fie catastrofă. O să fie catastrofă pentru voi, ticăloșilor, că n-o să vă mai primiți banii de la stăpînii voștri. Că propaganda voastră nu reușește să-i împiedice pe cei care au curajul să vină să le spună străinilor “aveți de dat niște bani către România, pe care tot vă fofilați și nu-i dați”. Mama voastră de ticăloși... :(

. Citeste tot...

Movie Review: Open Range (Kevin Costner, 2003)

In general, am o parere proasta despre Kevin Costner. De regula, filmele sale sint patetice. Si nu numai ca sint patetice si prost facute, dar dau si rasol la box office. E autorul unora dintre cele mai mari catastrofe de film din cinematografia recenta - ma gindesc, de exemplu, la duda numita Waterworld.

Chiar si cind face filmele bine, le face in marginea mediocritatii. Dancing With The Wolves e o treaba decenta, dar se vad clar insaliaturile. A luat Oscarul pentru ca a fost facut intr-o perioada in care se faceau filme proaste. Daca ar fi fost sa candideze in anii 60 sau 70 nu se uita nimeni nici macar sa-l nominalizeze.

Si totusi, in seara asta am vazut un film de Kevin Costner care m-a surprins in mod placut. Nu este cel mai foarte perfect film facut vreodata. Are clar dozele sale semnificative de patetism si de pedanterie nesarata a la Kevin Costner. E mai straight and pompous decit prevede Codul Fiscal. Dar, nu stiu cum Dumnezeu, e salvat si merita sa fie vazut.

Actorii joaca bine. Neasteptat de bine. Robert Duvall face un rol excelent. Nici Kevin Costner nu joaca prost. Chiar decent pe alocuri. Annette Bering e la inaltime. Imaginea este bine tinuta in friu. Atmosfera specifica este recreata neasteptat de decent - inclusiv scenele de actiune, amintindu-mi clar de celalalt western remarcabil al acelei perioade - Unforgiven. Iar regia, dincolo de pionierismele de copil naiv, are momente de eleganta vizuala si mai ales - neasteptat pt Costner - de subtilitate si de retinere si complexitate.

E vorba despre Open Range, un western recent (2003) care reuseste sa nu fie inca o incercare patetica a Hollywoodului de a reinvia un gen de mult mort si ingropat. Dintre toate westernurile pe care le-am vazut facute dupa 1980, asta si Unforgiven (o capodopera a genului, de departe, si unul din filmele mele preferate) sint singurele care trec un prag decent de calitate cinematografica.

Vi-l recomand. In mod neasteptat, pentru mine cel putin, Kevin Costner reuseste sa-si salveze onoarea profesionala cu acest film.



. Citeste tot...

marți, 4 iulie 2017

Prea rar, prea puțin

E o apăsare și o nedumerire de care avem parte ori de cîte ori noi, orășenii, dăm cu nasul peste realitatea fără de fard a naturii. Avem creierele atît de îmbîcsîte de ritmurile acre și electrice ale MTV-ului și ale altor formatoare de sinapse artificiale, încît nu ne dăm seama că natura respiră altfel. În alt ritm. Cu altă măsură.

Stăteam zilele astea și beleam ochii la mare, și mă uitam, și mă minunam cum de nu se întîmplă mare lucru pe întinderea sa, pe “foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, cum zice Ion Barbu, unul din cele mai frumoase versuri din limba română.

Și încercam să-mi închipui răbdarea aspră a celor care-și trăiesc traiul de pe urma mării. Cîtă necuprindere, cît spațiu gol, cîtă neîntîmplare și cît nimic.

Căci, în mare măsură, asta este marea. Un nimic cuprinzător, punctat aleatoriu de izbucniri de ectoplasmă pe care pescarii se străduie să le prindă. Fie că te uiți la mare, fie că bagi capul sub apă și te uiți pe sub, tot aia vezi: un mare nimic. Și ici, colo, cîte un peștișor, dacă ai noroc.

Nu e nimic de MTV, de Animal Planet, de National Geographics în nemișcarea și lipsa de acțiune a realității lichide. Știi că e acolo, vezi cîteodată un pește zburător curgînd nefiresc de lin peste apă, cîteva zeci de metri, vezi cîteodată o caracatiță sau o algă. Și în rest? În rest îți trebuie multă răbdare.

Același lucru se întîmplă și în partea cealaltă de lume, sus între stînci, la munte, în pădure. Unde e cocoșul de munte? Unde e rîsul? Unde e ursul? Unde sînt lupii? Unde e turma de căprioare? Unde sînt caprele negre? Unde e toată adunătura de densitate de suflare de animale, aia pe care sîntem învățați să o vedem la un click de telecomandă distanță?

Sînt acolo. Trebuie să ai răbdare. E răbdarea non-tehnologiei, a naturii, a foșnetului de frunză, a valului după val după val după val. Și atît. Mergi la pas zile întregi pînă vezi ceva. Dacă știi să vezi. Dacă nu, mergi degeaba. Poți să hălădui valurile cît vrei, dacă nu știi să cauți, nu găsești pește.

În această tensiune dintre nefireasca ușurătate a rezultatului mediatic – marea năpădire de informație ce vine asupra noastră în fiecare secundă - și goliciunea ermetică a naturii, care nu ți se dezvăluie decît cu răbdare, ca o inițiere într-un mister plin de sînge, în această tensiune stă, printre altele, viața noastră zilele astea. Prea mult. Prea ușor. Prea puțin. Prea greu.

Băgați capul în apă. Nu veți găsi Animal Planet și culorile turbate ale ecosistemului din zona platformei de corali. Băgați-vă burțile în pădure. Nu veți vedea nimic. Ursul e în altă parte. Cîrtița e sub pămînt. Rîsul nu vi se va arăta niciodată. Mai bine uitați-vă la MTV. E mai simplu. Recompensa e la un click distanță. Facebook. Facebook everywhere.

. Citeste tot...

Îl au degeaba

Liberalii sînt ori proști, ori ticăloși. Sper din tot sufletul să fie doar proști. Pentru că n-ar trebui să existe nici un partid în România asta care să fie atît de ticălos încît să nu țină cu neamul său.

Liberalii au ajuns să țină cu multinaționalele care sifonează în mod constant profitul în paradisurile fiscale. Liberalii au ajuns să le plîngă de milă celor care scot plus valoarea din țară, făcînd ca această țară să rămînă în continuare subdezvoltată.

Liberalii au ajuns să țină cu cei care își repatriază banii în Viena, în Bruxelles, în Londra, în Frankfurt, în Paris, în New York și Washington, prin evitări de taxe și prin așa-zise “optimizări fiscale” care sînt la fel de ilegale precum corupția cu care acuză un popor întreg.

Liberalii aveau, pe vremuri, un N în denumirea partidului lor. N care venea de la Național. Îl au și acum. Îl au degeaba :(

. Citeste tot...

luni, 3 iulie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

joi, 22 iunie 2017

Partid vs Securitate: the tide is turning

Am povestit multora, vă povestesc și vouă, teoria mea despre lume și viață. Ca în bancul cu Vasile: viața e ca o fîntînă. Pufoșilor, istoria e ca un pendul. Știu, au mai zis-o și alții înaintea mea, nu sînt primul. Pufoși geniali, dialectică, nu intrăm în amănunte. Ne concentrăm pe ce e important pentru noi. Cîmpul tactic, cum ar veni.

Istoria recentă a statului modern, de vreo sută de ani încoace, este ca un pendul de tensiune între partea politică: partide și partea șerpiliano-absconso-tehnocrată: serviciilii. Uite-așa se învîrte pendulul de ceartă și trosneală partid – servicii: fîța-fîța, și apoi înapoi la loc, cu semn schimbat: fîța-fîța.

Și în Rusia – cazul exemplar, paradigmatic, pentru a folosi cuvîntul ăla magic care nu trebuie să lipsească din nici o cuvîntare a științelor sociale. Dar și în America, și în Franța, și în Israel. Avem tot soiul de exemple despre felul în care cînd partidul călărește securitatea, cînd securitatea călărește partidul. E inevitabil, e scris în stele (da, știu: ce glume fac și eu, îmi vine să plîng cît de genial m-a făcut mama).

Inevitabil, e scris și în stelele românești să avem parte de această trosneală sistemică (pun intended). În România, de la 1918 toamna tîrziu încoace, și la noi s-a manifestat acest conflict specific modernității. Îndeosebi după ce am învățat meserie de la ruși, de prin anii 50 încoace, am făcut și noi ca ei: cînd ăia pe ăilalți, cînd ăilalți pe ăia.

Ăsta dorindu-se un text scurt, n-o să intru în amănunte, gen Stalin și Beria și Brejnev și Andropov și Gorbaciov și Putin și dinastia Bush, mînca-i-ar mama pe ei de civili, sau Iliescu și cu Roman și cu Stolojan și cu Năstase și cu Băsescu și cu... O să scriu, poate, un text mai mare. Acum să ne fie suficient că identificăm această mișcare de pendul în zilele astea.

Vreo 10 ani imediat după Loviluția de Loviluție de Stat, Partidul a călărit și mermelit Securitatea. Epoca Iliescu. Pe urmă, Securitatea a renăscut din propria-i cenușă, a scos capul de la cutie și a călărit ea vreo 10 ani și a mermelit Partidul. Epoca Băsescu.

Acuma, pendulul dă să miște înapoi. Ieri, pentru prima dată după mult timp, Partidul a băgat și el un gol în poarta Securității. Că o fi doar un gol de etapă, că o fi un semn de schimbare de paradigmă – na, că iar am zis cuvîntul ăla magic – că o fi și un pic de cauză de Trump, nu știm încă. Dar cert se întîmplă ceva.

Nu e o coincidență că ambele mari partide ale României, atît PSD, cît și PNL, încep să se pună capră și să nu mai accepte călărirea. Automoțiunea de cenzură e clar un asemenea episod. Dar și alegerea lui Orban tot aia înseamnă, dacă aveți ochi să vedeți.

Cum va continua meciul? Nici Kodruța nu știe. Sărăcuța de ea, începe să fie vînată. Nu uitați: predicția e dificilă, mai ales cînd se referă la viitor. Dar asta îndeosebi pe momente scurte, unde lebedelor negre le vine ușor să ciugulească iarba incertitudinii. Pe termene mai lungi, pendulul e mai predictibil, iar lebedele negre pot ele să se zbată degeaba, plasa viitorului le prinde și le pune la grătar, să fie mîncate, mama lor de lebede negre.

Să nu ziceți că nu v-am spus. Pendul. Partid. Securitate. Fîța-fîța. The tide is turning, cum ar zice Gandalf. Un securist și Gandalf ăsta, mama lui de esoteric.



. Citeste tot...

miercuri, 21 iunie 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

marți, 20 iunie 2017

Fără produse cu reclame

Ar trebui să ne străduim să facem în mod constant un lucru foarte simplu. Să nu folosim produsele comerciale la care se face reclamă.

Am reuși astfel două fapte bune dintr-un foc.

Pe de o parte, am mai tăia din nas și din influență companiilor multinaționale.

Acestea oferă românilor produse mai proaste decît în alte părți, bătîndu-și joc de noi. În plus ele își exportă profitul în paradisurile fiscale, fără să plătească taxele cuvenite aici, în România.

Am încuraja astfel produsele românești, cele care au o dificultate reală să aibă bani de publicitate și să-și găsească loc pe rafturile supermarketurilor, care încurajează produsele străine.

Pe de altă parte, am mai tăia din nas și din influență televiziunilor, acești mari behemoți de scîrbă și de ură care ne poluează neîncetat viața.

E simplu, pufoșilor. Cumpărați produse românești. Dacă vedeți reclama pe undeva, evitați acele produse.

Încercați pe cît posibil să nu cumpărați din lanțurile mari de magazine. Încercați pe cît posibil să luați de la firmele mici, obscure, de la producătorii locali, din piețe.

Nu o să ne iasă mereu, evident. Dar și 5% dacă ne mai înfrînăm din consumul către multinaționale, și tot contează.

Nu vă duceți după fentă. Nu ungurii sînt dușmanii noștri. Ei sînt pur și simplu niște oameni, ca noi toți. Companiile multinaționale sînt cele care ar trebui să vă facă să gîndiți și să fiți români.

Da, naționalismul zilele astea este o treabă eminamente economică. Cum ar zice imperialiștii americani: it’s the economy, stupid.

. Citeste tot...

duminică, 18 iunie 2017

Desincronizarea bușește România

Sînt două mari zăticniri structurale ce s-au întîmplat în România acestor ani post-decembriști și care au dus la tot soiul de bulibășeli și disfuncționalități și ani pierduți, prilejuri ratate. Și amîndouă au de-a face cu desincronizarea.

Mai întîi, în superbia sa semizeiască, pe Adrian Năstase l-a mîncat în cur să decaleze alegerile parlamentare de cele prezidențiale.

(Să mă iertați, o voi academicienilor, dacă vă zgîndăre cuvîntul "cur", de parcă nu l-ați auzit sau nu l-ați rostit niciodată. La noi, la Telega, e un cuvînt foarte util și des folosit, care face parte din fondul lexical principal).

Consecința acestei decalări? Păi, pe scurt: o țară varză.

Pe de o parte, concentrată pe o continuă, decalată campanie electorală, de n-am avut în ăștia deja peste 10 ani nici vreo doi ani legați cap-coadă, în care să nu se discute alegeri. Scopuri scurte, de cîteva luni, promisiuni populiste și deșănțate, nici o gîndire pe termen lung. Varză. Varză. Varză.

Pe de altă parte, deja a doua sau a treia situație de coabitare președinte de la un partid, premier de la altul, cu rezultatele dezastruoase deja cunoscute, nu mai elaborez pe subiect, că le știm și le-am trăit cu toții. Varză. Varză. Varză.

Al doilea motiv de stricăciune politică pe baze structurale este cel în care, din varii motive, a început nebunia cu separarea liderului politic de liderul executiv. Să fie doi separați : șeful de partid și premierul.

Doar lui Băsescu i-a ieșit, căci Boc, deși era și șef de partid, și premier, tot Băsescu conducea țara. În rest, ori de cîte ori am avut parte de așa ceva, țara a început să scîrțîie.

Ponta, cum n-a mai fost șef de partid, doar premier (da, știu: și-a dat demisia pe Facebook; nu mai mă frecați la cap cu asta, că nu eu l-am învățat – nu a întrebat pe nimeni), cum a avut puterea din ce în ce mai limitată și a fost un premier pe avarii. Pînă l-a sinucis sistemul cu mîna tefeleilor la Colectiv. "A trebuit să moară oameni..."

Pe urmă, drăguțul de Cioloș. Acesta, în bicisnicia sa, n-a fost nici cal, nici măgar. Nici premier cu adevărat, nici șef de partid cu adevărat. Consecințele? Varză. Varză. Varză.

Pe urmă a cîștigat PSD-ul, de manieră zdrobitoare. O victorie de-aia, cum îi zice, landslide. Landslide pe dracu. Căci sistemul a avut grijă să-i înflorească lui Dragnea niște dosare penale, unu, două, trei, să fie, care au fost pe repede înainte concretizate în niște condamnări.

Astfel, Dragnea n-a putut fi premier. Și de aici a început nebunia. Două centre de putere. Motiv de trosneală și neîncrederi și lovituri subterane și paranoia, pînă la deznodămîntul de zilele astea: Dragnea a încercat să rupă pisica. Sistemul încearcă să-l rupă pe Dragnea.

Consecința? O țară varză varză varză. O administrație publică gripată. Un PSD pe cale de sfîșiere internă. Fix visul fanarioților de douăzeci de ani încoace: să controleze și îngenunche și acest partid.

Le iese? Le iese. Ce ne mai merităm soarta. Și totul de la niște decizii structurale profund greșite, pe bază de desincronizare.

Ne vine și nouă mintea la cap vreodată? Poate prin anul 2218, cînd vom sărbători bicentenarul CIR: Colonia Isterică România.



. Citeste tot...

Uliul istoriei și porumbeii români și proști

Întorcîndu-mă de la Telega pe autostrada Ploiești București, în seara asta, cam în dreptul localității Potigragu bag de seamă un norișor ciudat.

Pe măsură ce mă apropiam, norișorul dădea semne că mișcă. Inițial credeam că e un abur, un nor de joasă altitudine, de la sărăcia asta de vreme ploioasă. Pe urmă mi-am dat seama că era un stol de păsări.

Am crezut mai întîi că e de-ăla mare, de mii și zeci de mii de indivizi, o roire de-aia organică și maiestuoasă de care fac graurii. Pe urmă am văzut că de fapt era un norișor cu vreo sută de puncte mici și un punct mare în mijloc.

Aha: mobbing.

Nu e prima dată cînd văd așa ceva. Dar de fiecare dată mi se pare la fel de impresionant fenomenul. Un stol de păsări mici, victime sigure, se aliază și sincronizează împotriva prădătorului.

Dacă uliul ar fi să le ia pe rînd, le-ar mînca fără nici un fel de probleme. Dar în grup, stolul se dovedește un adversar redutabil, care e în stare să contracareze jivina zburătoare, să o hărțuiască, să o devieze de la traiectorie și de la scopul ei ofensiv.

Se cuvin două concluzii.

Prima, de care v-am mai spus: am un ochi de vultur cînd vine vorba de natură. Văz tot, nu-mi scapă nimic. Din mersul de iureș al mașinii pe autostradă, și tot am văzut uliul încolțit de stolul de păsări, la cel puțin un kilometru depărtare. Winnetou scrie pe fruntea mea de etolog ratat.

A doua, filosofică și amară. În unire stă puterea. Spun amară, căci românii nu sînt în stare de așa ceva. Starea naturală de lucruri la români este dezbinarea, încontrarea, ciondăneala și spargerea pe biserici și bisericuțe. În consecință, cu excepțiile de rigoare – Unirea lui Cuza, Mărășești / Mărăști – ne halește uliul istoriei de n-avem aer.

Cel mai recent exemplu de asemenea dezbinare care duce la slăbiciune este ce se întîmplă zilele astea cu PSD-ul și cu Guvernul. În loc să tragă la aceeași căruță, pesediștii își omoară timpul omorîndu-se unii pe alții. Halal politică, pufoșilor. O să vă halească sistemul și Iohannis în doi pași și trei bătăi de aripi de uliu.

Vai de capul vostru. Vai de capul nostru. Ne merităm soarta...



. Citeste tot...

luni, 12 iunie 2017

[...] iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit [...]

“Cum Solon îi punea pe acești argieni pe al doilea loc în privința fericirii, Cresus îi spuse mînios: “Dar fericirea mea, oaspete din Atena, ți se pare oare atît de neînsemnată că nici măcar nu mă pui la un loc cu oamenii de rînd?”

Solon cuvîntă, zicînd: “O, Cresus, mă întrebi de lucruri lumești tocmai pe mine, care știu că zeii sînt numai răzbunare și iubitori de vrajbă... Într-o viață lungă se văd multe lucruri pe care omul n-ar vrea să le vadă, și multe sînt de îndurat. Eu socotesc hotarul vieții omenești ca la șaptezeci de ani. [...]

Însă din toate zilele cuprinse în șaptezeci de ani, [...], nici una nu va aduce față de cealaltă o întîmplare chiar aidoma... Așa fiind, o Cresus, tot omul e la voia întîmplării... Acum, văd că ești nespus de bogat și rege peste supuși fără număr; dar despre cele ce mă întrebi nu pot să-ți spun nimic mai înainte de a mă fi încredințat că ți-ai sfîrșit viața în deplină fericire.

Cel foarte bogat nu este cu nimic mai fericit decît cel care n-are decît atîta cît îi trebuie în fiecare zi, dacă soarta nu-i hărăzește să-și sfîrșească zilele așa cum se cuvine, într-o deplină mulțumire.

Nenumărați oameni putrezi de bogați sînt nefericiți, și mulți sînt în schimb cei care, bucurîndu-se numai de o bunăstare mijlocie, sînt foarte mulțumiți. Cel foarte bogat, dar nefericit, îl întrece numai în două privințe pe cel căruia norocul îi surîde, în timp ce acesta din urmă are mult mai multe foloase decît cel bogat și nefericit.

Celui dintîi îi e mai ușor să-și împlinească dorințele și să îndure loviturile grele ale soartei; al doilea însă, îl întrece prin următoarele: chiar dacă îndură mai greu decît celălalt nenorocirea și nevoia, norocul tocmai de ele îl ferește; el nu știe ce-i beteșugul, boala, este scutit de rele, copiii îi aduc numai bucurii și rămîne chipeș la față.

Dacă, după toate astea, își mai și sfîrșește cu bine viața – iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit. Dar nu-i niciodată înțelept să te grăbești a numi pe cineva fericit, cît mai este în viață, ci poți doar să spui că are noroc.

Nu este însă cu putință pentru oameni să întrunească toate aceste foloase, după cum nici o țară nu poate să aibă toate bunurile de care are nevoie, ci pe unele le are, iar de unele duce lipsă; țara care din întîmplare are cele mai multe bunuri este și cea mai bogată.

Așa e și cu omul, care nu poate fi cu totul neatîrnat: unele lucruri le are, iar altele-i lipsesc. Atunci cînd cineva își petrece viața bucurîndu-se de cît mai multe și apoi își sfîrșește zilele în pace, acela, după mine, o rege, este vrednic să fie numit un om fericit.

Trebuie întotdeauna să cați la întorsătura pe care o iau lucrurile și la sfîrșitul lor. Multora din cei cărora divinitatea le-a arătat ce-i fericirea, le-a smuls-o apoi din rădăcini.”


Herodot, Istorii, Cartea I, XXXII



. Citeste tot...

duminică, 11 iunie 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

vineri, 9 iunie 2017

Adevăr să fie, dar nu și pentru căței

I feel vindicated.

Aseară am fost la o simandicoasă întîlnire intelectuală unde invitat special a fost un cunoscut geostrateg internațional, una din persoanele influente din zona de gîndire euroatlantică. Nu spui cine. Nu spui unde. Un loc semnificativ. O persoană împortantă. O persoană ale cărei idei sînt foarte serios luate în considerare în mediul politic și de securitate din România.

A venit. A ascultat răbdător o serie prea lungă de intervenții autohtone. A vorbit și el. Scurt, clar, la obiect. La esență. Despre resurse. Despre economie. Despre capacitățile de apărare. Nu doar ale României, ci în general în zona est-europeană.

Partea fabuloasă este că a avut un discurs de parcă ar fi fost copiat din vorbele lui Ponta și ale lui Palada și ale PSD și ale PRU. Nevoia de autonomie. Interesul național. O critică a dependenței României – dependență economică și de securitate – de marile puterile occidentale ale momentului, UE și SUA. Faptul că nu întotdeauna interesele naționale ale puterilor mari coincid cu cele ale țărilor mai mici, mai de periferie.

Despre potențialele probleme economice ale Germaniei. Despre felul în care aceasta profită de UE. Felul în care Turcia este mult mai pe picioarele ei decît încearcă detractorii ei să o prezinte și că va avea un rol și mai important decît pînă acum în acest colț de lume.

Faptul că Trump spune corect că țările europene trebuie să contribuie mai mult la bugetul de apărare. Faptul că Americii îi plac mai degrabă statele partener decît cele client. Că trebuie să fim în stare să ne dezvoltăm și singuri, să ne apărăm și singuri. Implicit a dat de înțeles că România ar trebui să-și deschidă economia și spre țări altele decît cele occidentale. Nu mai vindeți țara doar la nemți, mai faceți afaceri și cu chinejii, parcă vroia el să spună.

Mă ciupeam și nu-mi venea să cred. Floarea telectualității și a elitei decizionale românești se uitau în gura distinsului geostrateg ca în gura unui guru înțelept și-i sorbeau cuvintele. Iar geostrategul internațional vorbea de parcă citea după punctajul meu.

Aceleași cuvinte, dacă ar fi fost rostite de Ponta sau de Palada în acea încăpere, ar fi sunat ca o anatemă, iar cei care le-ar fi rostit ar fi fost sfîșiați și etichetați drept comuniști, naționaliști, conservatori, retrograzi, dacă nu direct drept kaghebiști. Știți voi fraza tefeleilor: Ponta vinde țara la ruși și la chineji.

În schimb, cînd domnul guru spunea aproximativ același lucru, dintr-o dată toată lumea importantă scutura înțeleaptă din cap. În contextul în care pe parcursul discursului său, nimeni n-a avut vreo îndoială privind atitudinea sa față de Rusia, definită drept principalul adversar geostrategic al zonei.

După discursul său, i-am prezentat concluziile unuia dintre colegii invitați, o persoană care poate fi acuzată de orice, dar nu de simpatii pesediste. A scuturat înțelept din cap și mi-a dat dreptate.

Ce ți-e și cu definirea asta a situației. Să nu uitați să rezistați, dragii mei tefelei...

. Citeste tot...

vineri, 2 iunie 2017

Cine ridică lemnul, de semn va fi cuprins

În curte, în mijlocul ierbii crescute deja ca în junglă, am un mic dolmen, semn al pâgînismului meu neolitic latent. Trei pietre în picioare, ca un trepied. Peste ele o lespede mare și plată, grea și lată și vînătă la culoare și frumoasă ochiului și pipăitului, cînd îți plimbi buricele deștelor peste ea, cărată acum vreo aproape zece deja ani în portbagaj tocmai din vîrful Parîngului, de pe Transalpină, pe cînd nu era încă asfaltată. Dacă nu m-am dus eu la Avesbury, am adus eu Avesbury-ul la mine, mi-am făcut un mic dolmen aici la mine, să mă simt pre-indo-european și neolitic și de-al frunzei și pămîntului și pietrei și apei.

Peste lespede, cineva a pus un chituc de lemn de măr de astă primăvară, de cînd am curățat pomii. O felie orizontală și groasă de trunchi de pom, prin lemnul căreia joacă ape de diverse nuanțe de maroniu, ca o cravată de-aia cu desene indiene - paisley parcă-i zice. Ca la basmalele bunicelor mele, Dumnezeu să le odihnească acolo în mormintele lor.

Am ridicat chitucul, să-l mut de acolo, să-mi eliberez templul păgîn de intruziunea lemnului peste piatră. Sub el, un cuib de urechelnițe. Multe, foarte urechelnițioase la aspect. Unele mai mari, altele mai mici. Cum am ridicat lemnul, cum au început să se împrăștie care încotro, mai repede, mai încet, ferindu-se de soare și de dușmanul mare și gras și nevăzut care le deranjase cuibul.

M-am uitat la ele cum se risipesc, cum fug, cum își caută drumul peste lespedea expusă la soare cu antenele alea ale lor, ca o ezitare, ca o tatonare, și am avut o vagă strîngere de inimă. Neoliticul din mine a scos capul și a zis “Ăsta e un semn”. Ce semn o fi? Habar n-am. Doar zeii neolitici știu. Dar, de regulă, semnele de prevestire nu sînt de bine. Urechelnița în fața primejdiei. Pufosul în fața viitorului.

Chiar că sînt precum celții cei păgîni, și precum celții de dinaintea celților, înainte să fi dat iama indo-europenii pe cîmpiile Europei, ăia de au înălțat toate dolmenele și menhirele și Stohehenge-urile acestei lumi, cei care căutau să citească viitorul în măruntaiele păsărilor, în foșnetul frunzelor, în sîngele victimei, în umbletul urechelniței.

Tuatha Dé Danann. Tuatha Dé Danann everywhere.



. Citeste tot...