duminică, 12 august 2012

Loialități

La început a fost sîngele.

Frăția în sensul cel mai biologic al cuvîntului. Ai genă cu mine sînt frate cu tine. Nu intru în concurență pe resurse cu tine, ci te ajut, cooperez. Specie socială, ce naiba!

La rigoare, chiar îmi vărs sîngele, îmi sacrific existența, succesul de supraviețuire și, pe cale de consecință, succesul reproductiv, pentru a-i ajuta genei tale pe care o împărțim. Gena mea moare, a ta merge mai departe, dar de fapt și a mea. Trupul e slab, bagajul genetic să trăiască. W.D. Hamilton a explicat cum funcționează calculul din spatele gîndirii altruiste, de la copii și frați la veri și nepoți și la veri de-a doua ș.a.m.d.

În mai toată natura, așa merg lucrurile. Nature red in tooth and claw. Gena, această fioroasă genă. Și liantul care decurge din asta, sfoara, lipiciul, odgonul, the mighty binder: relațiile de rudenie. Agregările sociale din natură bazate pe înrudirea genetică. Sociobiologia, ca să ne atragem critici.

Agregări mai mult sau mai puțin riguros genetice, de la turmele vag definite care împărtășesc doar parțial bagajul genetic pînă la rigurozitatea cvasi-nepămînteană a stupului de albine și a mușuroiului de furnici, unde majoritatea indivizilor renunță la succesul reproductiv individual pentru a maximiza succesul reproductiv de grup, întrupat în regina care împuiază, împuiază, împuiază, înconjurată de lucrători și soldați sterili.

Dar noi nu sîntem doar natură. Creierul nostru ne-a făcut pocinogul și ne-a dat brînci întru umanitate, întru post-biologic, întru cultură și succes de supraviețuire și de reproducere mult mai mare decît al altor specii și întru control al naturii. Mediul înconjurător, acest mare dușman pe care încet-încet, de 100 de mii de ani încoace, tot îl răzbim, învingem, supunem, mai recent, de vreo cîteva sute de ani, chiar și sugrumăm, violăm cu mare viol.

Creierul ne-a împins de la genă la memă, de la biologie la cultură, de la sînge la limbă și lance, la scris și arc, la roată și șa, la dig și plug, la ulcior și la velă, la ac și la tanc.

Și dincolo de toate parafernaliile cu care ne înconjurăm pentru a supune pe Mama Natură cu mare putirință și aroganță, parafernalii cît se poate de necesare, dar nu și suficiente, dincolo de componenta materială a culturii, de infrastructură, cum ar zice marxiștii – apropos: v-am zic că deunăzi un popă m-a acuzat că sînt marxist? lol, era să izbucnesc în rîs în studio – dincolo de ac și de tanc tronează măreață componenta simbolică a culturii. (Atenție! Cultură în sensul larg, antropologic al cuvîntului, nu în cel agricol ori în cel elitist, de producții artistice de excepție).

De fapt, sînt unii antropologi care spun că nu putem vorbi de cultură dincolo de simboluri, dincolo de valori, dincolo de componenta ideatică. Ei consideră acul și tancul doar niște biete consecințe inevitabile ale acestora, doar niște întrupări bicisnice ale ideilor. Platonici, mama lor de antropologi reducționiști, care alungă din poignet toată componenta tehnologică.

Dar să revenim. De la sînge, creierul ne trece la idei. De la genă, facem pasul la memă, via acest măreț, genial transmițător non-chimic, limbajul. În consecință, loialitatea și separarea în grupuri și grupulețe se desprinde încet-încet de relațiile de rudenie și se focalizează pe idee, pe credință. De la grupurile de sînge la comunitățile imaginare, cum spunea Benedict Anderson. La cele în care credem, în care principalul liant, the mighty binder, este gîndul, cuvîntul, credința, dorința, mintea, nu sîngele, nu instinctul, nu fidelitatea bazată pe gonade.

Și, vorba poetului, pentru că toate trebuiau să poarte un nume, i-a zis tot liant. Cel care leagă la loc. Re-legare. Re-ligare. Religia. Marele lipici ideologic, credința întru o idee comună, într-o năzuință comună, într-o izbăvire comună. Mare putirință. Aspru lipici. De 30 de mii de ani încoace tot ne leagă și ne va lega și în continuare, cu siguranță.

Celălalt mare lipici post-genetic care ne ține laolaltă de atîtea mii de ani împreună este cel etnic. Tot o credință, tot un grup de idei, tot o comunitate imaginată. E drept că etnicitatea este la jumătatea drumului între sînge și idee, ea este de fapt pasul intermediar care face trecerea de la genă la memă, care extinde aria de acoperire biologică dincolo de vărul de spița a șaptea și de trib și de gintă și de clan, agregările cu încărcătură biologică densă.

Pasul de la trib și gintă și clan la popor și grup etnic și nație este făcut prin extinderea puterii de convingere și de loialitate a sîngelui în jurul unui liant non-biologic, sau cvasi-biologic, sau biologic și ceva în plus. Un mănunchi de caracteristici post-biologice care să ne țină laolaltă. E vorba îndeosebi de limba comună, principala caracteristică ce definește de cele mai multe ori un grup etnic. Dar și de religie. Dar și de tradiții și obiceiuri.

Dar mai ales de credința într-o origine comună, într-o vreme mitică și într-un erou sau o mînă de eroi eponimi de la care ne tragem cu toții, chiar dacă nu prea semănăm unii cu alții și chiar dacă nu prea sîntem veri și unii sînt mai blonzi, alții mai bruneți, unii cu pomeți mai proeminenți, alții cu capul mai lunguieț pe verticală, alții cu oasele mai groase ori cu pielea mai rozulie și mai pistruiată.

Decebal și Traian, Cyrus cel Mare, Deukalion și Pyrrha, ori mai recent la greci Theseus, Albert cel Mare sau Carol cel Mare sau Clovis sau Ghingis sau Qin Shi Huang sau Jinmu-tennō. Lista este atît de lungă, n-are rost să ne pierdem în detalii pedante aici. Să nu pierdem firul călăuzitor. De la genă la memă și mai ales și mai ales de la loialitatea genetică la loialitatea etnică și / sau religioasă. Loialitatea de memă tradițională.

De unde și trosnelile interminabile ale secolelor istoriei noastre recente din viața noastră de specie de om, de acum zeci mii sau șapte mii de ani încoace, de cînd am învățat să stăpînim orezul și grîul și orzul și ovăzul și toate celelalte rezervoare de energie calorică ce ne-au permis să ne răspîndim pe toată fața pămîntului. De la ac la tanc, zece mii de ani de trosneală în numele zeului idee.

De ceva timp încoace, să tot fie de vreo două-trei sute de ani, grupul etnic s-a coagulat în națiune, adică în deținătorii de monopol asupra unui teritoriu bine definit, și în stat național. Granițe, violență legitimă, instituții autonome, suzeranitate, infrastructură, ideologie, tot tacîmul. Michael Mann a sintetizat bine totul in teoria sa.

Și întru loialitate națională tot trăim de atunci încolo, vărsîndu-ne sîngele pentru idee. Am extins conceptul de frate dincolo de sînge și ne-am făcut frați de sînge cu milioane de alți frați și de alte surori, deși nu le-am văzut neam de neamul nostru și deși e destul de puțin probabil să împărtășim măcar vreo umbră de reziduu de cod ADN cu dînșii / dînsele.

Iată însă că fierberea mulțimilor și creierelor nu stă deloc pe loc și că oamenii fac tot timpul pasul un pic mai departe, un pic mai dincolo de carne. Fidelitatea genetică se varsă în fidelitatea națională ori religioasă iar acestea, încet-încet, de ceva timp încoace, încep să se verse și să se transforme în fidelitate rațională. Weber, ah nemernicul de Weber, sociolog cîinos și necruțător și limpede și alambicat!

Ubi bene ibi patria, spun unii. Alții urlă indignați: trădătorilor! Vînzătorilor de neam și de țară!

Și totuși, milioane de irlandezi și de italieni și de sîrbi și de vietnamezi și de chinezi și de peruani și de mexicani și de greci și de ruși și, mai recent, și de români, se vîntură de colo colo pe fața acestui pămînt în căutarea acelui tărîm unde să-și pună sarsanaua și să-și sprijine fruntea și să ofteze: Ubi bene, ibi patria.

De la loialitatea de nație la loialitatea de eficiență, de valori ale bunăstării, cum ar zice cîinește sociologul. Te duci unde vezi cu ochii, pentru că tînjeala și fiorul pe care ți le dau patria s-au răcit încet-încet și gîndești cu ochii burții, ai eficienței, ai banului și ai rigorii.

Care e statul care îmi oferă cel mai bun raport calitate – preț? Unde îmi sînt convertite cel mai bine eforturile mele de cetățean, taxele mele, renunțările mele de libertate în servicii publice de calitate? Unde este eficiența instituțională cea mai bună? Unde este nivelul de trai cel mai ridicat? Unde umblă cîinii cu covrigii post-modernității strălucitoare și eficiente în coadă?

Acolo! Uite acolo!

Acolo? Acolo să mergem atunci! Înspre Canada, oștenii mei! Pe cai, moldovenii mei de la Gurahonț! Să dăm năvală în America, în Australia, în Noua Zeelandă, să jurăm credință altui steag, să ne fie bine să nu ne fie rău...

Cuuum? Nu ne (mai) primesc acolo? Bine, atunci în Spania și Italia, oștenii mei! Pe cai, pe microbuze, pe avioanele low-cost, în dubițe, pe tren, sub tren, pe deasupra trenului, pe oriunde numai să schimbăm această loialitate națională, de teritoriu și tradiție, cu una nouă, strălucitoare, de eficiență și respect.

Și așa se întîmplă de ceva vreme încoace. Nu numai la noi. După cum vă arătam înșiruirea de grupuri etnice de mai sus, nu noi am descoperit apa caldă și roata cea rotundă. Au plecat și alții din alte țări, făcînd pasul de la loialitatea națională spre cea a eficienței, a raționalității și a banului și fericirii. Vezi Inglehart pentru schimbarea valorică inter-generațională.

“We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.”

Pursuit of happiness, bre. Pursuit of happiness. În căutarea fericirii. Altfel de loialitate. Și s-au dus. Moartea datoriei naționale, a sacrificiului. De la sînge la religie și la nație și de la acestea la rațiune, matematică, ban, calcul de eficiență.

Știu, știu: s-au pierdut niște chestii. Multe. Hooo! Nu săriți cu gura, că le știu! Singurătate, tristețe, viață între străini, depresie, tînjeală și dor. Sodad, acest cuvînt specific românesc. Tînjeala după meleagurile natale, cum duios spune maneaua și cînticu popular.

Și totuși, milioane au plecat și nu se vor mai întoarce. Emigranții cei eficienți și plecați în căutarea fericirii au în vedere și această componentă de cost emoțional și o trec pe răboj, la socoteală, o pun în balanță și celor mai mulți le dă cu plus. Și atunci nu se întorc, rămîn acolo, le e bine, deși le e cam rău prin suflet. O rană cu care se învață să trăiască cu ea.

I-auziți aici o conversație recentă cu o prietenă din Germania, pe FaceBook, zilele astea:

Ea: habar nu ai cum e sa traiesti fara prieteni.. afara de copii nu am pe nimenea… na, si pe voi, prietenii vechi in internet.

Eu: Hai inapoi atunci in Romania

Ea: haha, si [c]e dracu sa fac acolo? aia mica are nevoie de terapie, ce nu stiu, cum sa-i pot gasi si plati acolo... si scoala... si tot... si stii cum e, unde ar fi un loc de munca, de unde sa platesti chiria, unde ar fi chiria mai ieftina, nu sunt locuri de munca. asa raman in Germania, copiilor le merge bine si daca e sa fie, mai vin pe la voi candva in vizita...


Deci vin în vizită, cu sufletul sînt aici, dar cu viața și cu proiectele de viitor sînt acolo. De la loialitatea de sînge la cea de tradiție la cea de calcul.

Banul. Bunăstarea. Cuantificarea fericirii. Nivelul de trai. Știința. Economia. Raționalitatea. Calculul eficienței. ROI.

Astea încet-încet înlocuiesc steagul și zvîcnirea de corason cînd auzi imnul și cînd auzi pe cineva vorbind în română lîngă tine în străinătate, de te întorci din drum și-l apuci de mînecă, să-l bagi în lipituri de sperietură, nu alta, doar să auzi pe cineva vorbind în română după ce luni de zile ai auzit doar engleză în jur, din sculare pînă în culcare.

Eu sînt dintre aceia care au ales. Fidelitatea mea este aici și acum. În România, în patria mea limba română, cum spunea poietu, în Telega, la platanul sub care sper că fetele mele vor fi suficient de pricepute să dea șpagă cui trebuie pentru a mă îngropa sub el, așa cum îmi doresc.

Aș fi putut să rămîn în America. N-am rămas. Mă seca dorul. De ai mei: fidelitate de sînge. De prieteni și de Telega și de București și de vorbitul în limba română, în limba în care visez. Fidelitate națională. Știu: poate m-aș fi descurcat și în State. Mulți se miră și acum cum de n-am rămas acolo. N-am putut să fac pasul. Nu m-a lăsat inima.

Și totuși, pe mulți i-a lăsat inima. Acest calcul de amestec de emoție și rațiune, habits of the heart and crispness of the mind i-a împins pe mulți, milioane de români, să plece în Italia și în Spania. Prea puțini se vor mai întoarce.

Aud pe mulți profețind, fie în bine, fie în notă catastrofică, întoarcerea hoardelor de români. Sînt fie niște naivi, ca să mă exprim blînd, fie niște dobitoci, ca să mă exprim sociologic. Majoritatea românașilor noștri din Malaga și din Perugia și-au înfipt suficient de bine rădăcinile motivaționale în solul patriei noastre Imperiul Decadent Roman încît să-i mai poți întoarce în această gubernie primitivă și sub-optimală din punct de vedere al infrastructurii și serviciilor publice numită Republica Isterică România.

Doar dacă nu cumva se va întîmpla vreo catastrofă, doar atunci se vor refugia înapoi aici, cu coada între picioare, mulțumind zeului cel ortodox că i-a scăpat și de data asta. Însă istoria ne învață că în general prin părțile astea de lume catastrofele vin de la est la vest și că lumea fuge de aici înspre malul Atlanticului și nu invers.

Cînd acest Imperiu Neo-Bizantin numit Uniunea Europeană nu va mai rezista presiunii demografice musulmane, cînd zidurile Constantinopolului se vor dărîma din nou, ne vom retrage în reduta vestică, abandonînd Europa de Est, dacă ea nu e în stare să facă față. Să se descurce, dă-i încolo de împiedicați și de ciobani. Cum s-au descurcat pînă acum, să se descurce și de aici înainte.

Dar stați așa, că povestea nu e terminată. Mai e o loialitate. Loialitatea post-rațională, post-calcul cost / beneficiu. Loialitatea spirituală. Cea a conștiinței că sîntem toți la fel și călătorim în aceeași barcă, pe aceeași plută a Meduzei, corabia Pămînt.

Mai încolo, mult mai încolo, ne vom da seama din ce în ce mai mulți de asta. Și atunci nu va mai conta atît de mult sîngele ori religia ori nația. Arabi sau greci, români sau chinezi, musulmani ori ortodocși, catolici, atei sau budiști, va conta mai puțin. Capitaliști sau comuniști, ban sau idee, cînd marea zăticneală ne va ajunge din urmă sper că ne vom da seama că de fapt sîntem cu toții frați.

De la frăția de sînge la cea de idee la cea de matematică la cea de după profit. Frăția de spirit, de lumină, de Geea. The great turning.

Vă aștept, deci, o frați post-materialiști și post-capitaliști și globaliști și înțelepți și triști,

vă aștept într-o viață viitoare, după ce cenușa îmi va fi fost ventilată prin rădăcinile platanului și prin crengi și prin frunze înapoi la Mama Pamînt,

cînd agregarea de carne și sînge care sînt acum va fi intrat din nou în marele ciclu al carbonului în natură,

un viermișor, un pitpalac, o vulpe, un șobolan, un cîine și un corb,

vă aștept să ne întîlnim dincolo de furia sîngelui, dincolo de patima limbii și a religiei, dincolo de cîinoșenia banului, dincolo de petrol și de portavion și de CIA și de KGB și de tanc,

într-o lume în care mielul se pupă cu tigrul și fratele alb se pupă cu sora cea neagră și cu copilul de aur și în care toți trăim în Telega spiritului nostru de oameni întregi la cap,

înțelepți și blînzi și fioroși și luminoși precum balaurul.

Am zis!

Imagine there’s no heaven
It’s easy if you try
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people living for today

Imagine there’s no countries
It isn’t hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too

Imagine all the people living life in peace
You, you may say
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will be as one

Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people sharing all the world

You, you may say
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will live as one



.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Îmi place articolul. Rece şi incisiv ca sabia unui samurai. Ceea ce consider că eviţi, oarecum e construirea anticorpilor la acele plecări. Le-aş enumera. Pace socială, societate bazată pe valorile reale(cunoaşterii, toleranţei) a egalităţii de şanse în sensul relaţiei sănătoase individ-colectivitate şi a altora. Nu se poate în România decât instrumentaliza prost dorinţa asta? Să faci pace declarând război? Să ataci boala socială, metastaza utilizând stângace toporul în locul bisturiului..Câteva întrebări care ţi se adresează ţie şi consultanţilor care profesionist(Nu e vorba de competenţe, le aveţi) au pregătit în viziune ceea ce s-a întâmplat. Şi se întâmplă. E un joc social de-a cunoaşterea similar unui jocului unui copil cu chibritul într-o cameră plină de gazele buteliei folosite la umplerea baloanelor pentru aniversare. Experimentezi totul.

vera spunea...

Sa fie on-topic? sa fie off?
http://www.buzzfeed.com/keenan/european-map-of-penis-size

Turambar spunea...

:)