vineri, 2 octombrie 2009

La Păuna

Înfig ușor, rotesc pînă dau de poziția crăpăturii. Înfig mai tare, lama intră încet încet, degetele se afundă în coaja pe jumătate putrezită. Să vezi ce negru o să fiu pe mîini mîine. Pun pariu că o să apară cine știe ce întîlnire și eu o să fiu murdar ca un căruțaș.

Sîntem în bucătărie. Desfacem nucile aduse de fete de la Telega. Stau de săptămîna trecută într-o plasă de plastic și coaja verde, plină de tanin, li s-a înmuiat și înnegrit. Trebuie să le desfac cu grijă, că sunt alunecoase, să nu-mi scape cuțitul în podul palmei sau în degete. Am mai pățit-o, știu cum e.

Și, dintr-o dată, precum o lespede, precum un diapozitiv, precum lama ghilotinei, precum faldurii cortinei, imaginea cade. Vum! Amintirea.

Cum intri pe Groapă, pe stînga, după casa Nazaretei, e grădina lui Nana, a lui Leoaica, cu coasta care începe să urce drept din poartă. Pe partea dreaptă, cele două grădini ale lui Mami. Prima, la nea Ghiță, întunecoasă de prea mulți pruni, cu săpătură pe mijloc și cu o bucată de poiană mustind de apă în spate, aproape smîrc. Cealaltă, la Păuna, cu poarta cea mare de lemn, pe care încape să intre căruța, cu jugastrul din gard, cu nucul cel mare din mijlocul ei, dar altminteri luminoasă, cu un fîn păios, bogat.

Această a doua gradină, mai mare, nu are gard în capătul celălalt, departe de uliță. Se continuă neîntrerupt cu o altă grădină, din care acum cincizeci de ani făceau trup comun. Și mai în spate, după ce treci de salcia de hotar, o altă poartă pe dreapta, care dă în cea de-a treia grădină, la Leana, unde avea Mami al doilea grajd.



Le văd de parcă le-aș avea în fața ochilor. Copacii, gardurile, ulucile, consistența tufelor de pe margine, coasta din grădina alăturată, la Nina a lu’ Bălașa, pe unde taică-meu și unchiu-meu se dădeau cu sania și cu schiurile cînd erau copii. Mărul de la Leana, care făcea merele alea mari, domnești, și de care tot timpul trebuia să ai grijă să nu se ducă vaca la el, să nu apuce și să se înnece. Îi aduna Mami merele separat, într-o tîrnă, și pe urmă i le tăia acasă seara pe din două, înainte să o mulgă, și i le punea într-un lighean de plastic alb în iesle, să mănînce cît o mulgea, să stea potolită, să nu dea cu piciorul să răstoarne găleata cu lapte. Îi făcea porție Mami în fiecare seară: mere și pere căzute pe jos.

...Pere. Imaginile din spatele ochilor continuă.

Părul din săpătură, imens, cu pere mici și galbene și zemoase. Săpătura, porumbul, fasolea. Grajdul, ușa cu bălegar pe ea, cotețul cîinelui ascuns într-un mal nisipos. Mirosul de fîn de sus din fînărie. Felul în care curgea floarea de fîn pe gura podului cînd dădeam fîn la vacă. Cireșul bășicat, pe care l-a tăiat Mami înainte să moară. Celălalt cireș, ăla sălbatic, amar, înalt de nu te puteai urca în el decît cu scara cea mai lungă. Cornul de peste gard. Ulița de la Bălașa. Grămada de gunoi de peste gard.

Și toate astea într-o clipită. Coasta de sub casa lui nea Costică, plină de dudai și de soc și de nuci. Șanțul prin care zemuiește un pic de apă. Zgomotul lanțului tîrît de cîinele lui Chirița. Prunele de pe jos. Nucul care dădea să crească în gard la nea Ghiță. Unchiu-meu fumînd lîngă el. Mami săpînd, adunînd prune, mere, mereu în mișcare, mereu muncind, uscată și din ce în ce mai dezamăgită de viață. Chimănul adunat cu Mămăița cînd aveam cred că nici cinci ani. Tătuțu bătînd coasa sub nucul de la Păuna, sau făcîndu-mi arc din alun sau așteptînd răbdător să iasă mițorlanul din mușuroi, să-i dea cu toporul în cap, mama lui de mițorlan care umple de mușuroaie prin toată grădina, de nici nu mai poți să cosești, că strici coasa în gură.

Și toate astea într-o clipită. De la o nucă verde cu coaja pe jumătate putredă, mirosind puternic, amar, a iod și a copilărie. Și îmi dau seama că acolo ar trebui să mă întorc. Nu știu cînd. La pensie, la bătrînețe, în vis, în scris. Să am grijă de grădini, precum toți cei dinaintea mea au avut, să repar gardurile și să cosesc și să culeg prunele și să merg încet, cu toporul în cumpănă sub braț, prin grădină, uitîndu-mă după spărturile din garduri și după nucile căzute pe jos.

Și îmi dau seama că, mai devreme sau mai tîrziu, mă voi întoarce. La pensie, la bătrînețe, în vis sau în scris.



Scris în octombrie 2009. La fel de actual. Actualitatea visului...

6 comentarii:

Tesatorul spunea...

Îţi doresc să te îmbogăţeşti suficient de repede ca să te poţi pensiona suficient de devreme ca să te poţi bucura de visul devenit realitate suficient de mult înainte de a fi domnia-ta prea lipsit de vlagă, Turin Turambar.

Turambar spunea...

Asa sa ne ajute Dumnezeu cel care nu exista, Florine...
:/

literelibere spunea...

uneori scrii cate un post ca asta care incanta. puterea ta de-a evoca in scris vremea copilariei m-a transportat automat in propria-mi copilarie.

Turambar spunea...

Ma bucura ca te-am intors cu gandul in copilarie.

Imi pare rau ca nu putem sa ne intoarcem si in realitate acolo.

:/

essyn spunea...

Da' dulceata de nuci verzi ti-a facut mama sau bunica? Sa vezi la alea cum te faci negru pe degete de nu iese nici cu suc de lamiie...

Turambar spunea...

:) cum sa nu. dulceata de nuci verzi. cunoastem, doamna, cunoastem :)