vineri, 17 februarie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

joi, 16 februarie 2017

Talking Heads

Acea perioadă, sfîrșitul anilor 70, începutul anilor 80, a reprezentat o zăticnire nu numai în textura vieții de zi cu zi, din cauza robinetului închis de OPEC și a austerității rezultante, cu tot cortegiul său de bube, mucegaiuri și puroaie: sărăcie, șomaj, inflație, decadență urbană, nemulțumire, lipsă de speranță, violență socială, migrație.

A fost o zăticnire o sfîșiere și în zona culturii populare muzicale, cînd o epocă a murit, cu mare fîsîiala și bicisnicie (this is the way the world ends, not with a bang but a whimper), iar alta s-a născut din zdrențe și zgîrieturi și nervi și neputință.

Talking Heads face parte din chinurile facerii acelor vremuri. Disonanți, provocatori, zgîrietori, dar nu într-atît precum muzica punk, epitomul musical al acelor vremuri urîte.

Talking Heads au avut priceperea lui nici prea-prea, nici foarte-foarte. Au luat ceva din furia punk, au luat ceva din bucuria ritmului de la funk, au luat ceva din superficialitatea disco, au luat ceva din decadența snoabă și disruptivă arthouse și a ieșit o epoca nouă.

O brave new world, that has such people in 't. Adică new wave, pufoșilor.

Pe vremea cînd rockul progresiv murea, pe vremea cînd hippioțeala anilor 60 se ofilea urît, un soi de Petre Magdin pe amfetamină expirată,

pe vremea cînd David Bowie se redefinea cu trilogia berlineză, acel monument al redefinirii lui Bowie under pressure și al furiei și transformării acesteia în neputință și depresie,

pe vremea cînd Pink Floyd făcea The Wall, acel monument al redefinirii Pink Floydului under Waters și al furiei și transformării acesteia în nazism,

tot pe atunci Talking Heads făcea cam același lucru, doar că ușor altfel. Năștea. Renăștea. Urla. Cînta.

Vremuri. Răscoliri. Deranjuri. Și zgomote necesare. Pufoșilor.



. Citeste tot...

miercuri, 15 februarie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

marți, 14 februarie 2017

[...] and I felt dizzy and wept, for my eyes had seen that secret [...]

“On the back part of the step, toward the right, I saw a small iridescent sphere of almost unbearable brilliance. At first I thought it was revolving; then I realised that this movement was an illusion created by the dizzying world it bounded. The Aleph's diameter was probably little more than an inch, but all space was there, actual and undiminished. Each thing (a mirror's face, let us say) was infinite things, since I distinctly saw it from every angle of the universe. I saw the teeming sea; I saw daybreak and nightfall; I saw the multitudes of America; I saw a silvery cobweb in the center of a black pyramid; I saw a splintered labyrinth (it was London); I saw, close up, unending eyes watching themselves in me as in a mirror; I saw all the mirrors on earth and none of them reflected me; I saw in a backyard of Soler Street the same tiles that thirty years before I'd seen in the entrance of a house in Fray Bentos; I saw bunches of grapes, snow, tobacco, lodes of metal, steam; I saw convex equatorial deserts and each one of their grains of sand; I saw a woman in Inverness whom I shall never forget; I saw her tangled hair, her tall figure, I saw the cancer in her breast; I saw a ring of baked mud in a sidewalk, where before there had been a tree; I saw a summer house in Adrogué and a copy of the first English translation of Pliny -- Philemon Holland's -- and all at the same time saw each letter on each page (as a boy, I used to marvel that the letters in a closed book did not get scrambled and lost overnight); I saw a sunset in Querétaro that seemed to reflect the colour of a rose in Bengal; I saw my empty bedroom; I saw in a closet in Alkmaar a terrestrial globe between two mirrors that multiplied it endlessly; I saw horses with flowing manes on a shore of the Caspian Sea at dawn; I saw the delicate bone structure of a hand; I saw the survivors of a battle sending out picture postcards; I saw in a showcase in Mirzapur a pack of Spanish playing cards; I saw the slanting shadows of ferns on a greenhouse floor; I saw tigers, pistons, bison, tides, and armies; I saw all the ants on the planet; I saw a Persian astrolabe; I saw in the drawer of a writing table (and the handwriting made me tremble) unbelievable, obscene, detailed letters, which Beatriz had written to Carlos Argentino; I saw a monument I worshipped in the Chacarita cemetery; I saw the rotted dust and bones that had once deliciously been Beatriz Viterbo; I saw the circulation of my own dark blood; I saw the coupling of love and the modification of death; I saw the Aleph from every point and angle, and in the Aleph I saw the earth and in the earth the Aleph and in the Aleph the earth; I saw my own face and my own bowels; I saw your face; and I felt dizzy and wept, for my eyes had seen that secret and conjectured object whose name is common to all men but which no man has looked upon -- the unimaginable universe.

I felt infinite wonder, infinite pity.”
― Jorge Luis Borges

. Citeste tot...

luni, 13 februarie 2017

Ceai, ceai everywhere

Hai, că am auzit una atît de faină, că nu se poate să nu v-o spun și vouă.

La Radio Șanț o voce amuzată mi-a spus că distinsul domn Președinte Johannis, ficusul nostru cel necesar, cînd a ieșit să dea piept cu bestiile kaghebiste și pensionare și reacționare de la protestul de la Cotroceni, ar fi încercat de fapt să facă o șulfăreală vicleană, dincolo de efortul de imagine.

A încercat să dea ceai cald, dom’le, la oameni, să arate că el e bun și mărinimos și înțelept la suflet, că iubește toți românii.

Ei, aș! Nu de aia a încercat să le dea ceai. Ceaiul de fapt avea o doză măricică de laxative în el, să dea căcarea în demonstranți, să-i împrăștie în mod elegant.

Noroc că nasoii de pensionari n-au pus botul la păcăleală și i-au refuzat ceaiul. Altminteri, vă dați seama că ar fi fost o demonstrație frumos demantelată prin mijloace (aproape) organice și (aproape) civile.

Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci. N-au vrut, dom’le, să bea ceai! Cu ciuperci ați încercat?

Nu dați banii pe prostii / Mai bine turnați ceai pe gît la copii. N-am găsit altă rimă...



. Citeste tot...

Vin alegerile!



. Citeste tot...

sâmbătă, 4 februarie 2017

Pofta de Robespierre naște suferință

Citesc cu amuzament amar cum unul din principalii candidați la Președinția Franței, Fillon, a zbîrcit-o rău de tot, ani la rînd, cu niște angajări fictive ale soției. Niște un milion de euro dați moca la doamna nevastă, să-și ia blănuri și bomboane la copii și la cai.

Știți voi: Franța, una din țările alea imperialiste, arogante, deontoloage și principiale care în mod periodic ne tot amintesc ce javre nenorocite de balcanici împuțiți sîntem și cum trebuie să luăm lumină de la ei, că ei le știu mai bine cu principiile. Ha. Ar fi de rîs, dacă n-ar fi de plîns.

Dar nu asta e adevăratul subiect – deși e și el suficient pentru o concluzie amară. Adevăratul subiect este fantasma liderului ireproșabil. Perfecțiunea, ireproșabilitatea, ca atu suficient pentru acel lider ideal, care o să ne salveze de toate bubele din cap și o să facă raiul pe pămînt.

Așa, de exemplu, a cîștigat Johannis. Nu că ar fi ideal, dar așa a fost vîndut hoardelor de pufoși naivi prin mijloace specifice de marketereală păcălicioasă. Ăsta este de altminteri unul din atributele cu care dreptacii anti-pesediști se tot chinuie de vreo aproape treizeci de ani să se diferențieze și să se legitimeze în politica românească: “Ah, Doamne, ce perfecți și ce virgine și ce vestale ale dreptății sîntem noi și ce buni de de votat sîntem! Votați-ne! Noi salvăm lumea de kaghebiștii păcătoși!”. Da, da. Cum să nu. Băsescu. Udrea. Blaga. Johannis. Da, da. Sfinților. Crucea mamilor voastre de nemernici.

Dar, dincolo de perfidia dreptacilor, problema rămîne. Nu poate fi ignorată. E sociologie deja. Pentru că această repetată păcăleală perfidă nu s-ar întîmpla dacă nu ar exista un suport emoțional, un substrat psihologic colectiv pe care acest discurs să se sprijine.

E o poftă cvasi-religioasă de lider perfect, de Iisus coborît de pe cruce și venit să salveze păcatele lumii și să tămăduiască rănile existenței. Nu e cu nimic diferit de pofta fantasmatică pe care o găsim atunci cînd citim, ascultăm, mai nou vedem basme. Aragorn. Făt Frumos. Harry Potter. Salvatorii fără de prihană.

Problema este, pufoșii mei, că realitatea nu-i ca basmul sau ca religia, din păcate. În viața de zi cu zi, ori de cîte ori vreo societate s-a procopsit cu un lider perfect, a fost jale și belea.

De la Cromwell încoace, fiecare asemenea lider perfect a făcut varză tot. Hitler era, de exemplu, unul din persoanele cu cele mai puține vicii de pe lumea aia a lor de atunci. Ori de cîte ori la conducere a ajuns unul – sau una, au fost și regine de-astea, ori premierițe, vezi Thatcher – căruia să-i sclipească lumina perfecțiunii în ochi, a fost jale. Căci acea lumină nu prea e cu mult diferită de lumina cruzimii și – in extremis – a nebuniei.

Un lider păcătos, uman, mult prea uman, care face nefăcute, este pe de o parte pe măsura noastră, a păcătoșilor, deci mai ușor de relaționat, de înțeles, de trăit alături de el. Pe de altă parte, păcătos fiind, e mult mai îngăduitor și mai cumpătat și mai înțelept și echilibrat, căci știe cum sînt oamenii, nu cum ar trebui să fie îngerii.

Au fost, de-a lungul timpului, lideri decenți sau excepționali care au avut multe, prea multe bube în cap, fără ca asta să-i împiedice să conducă decent societatea. Am avut vicioși care fumau trabuc și erau cu băutura în nas de dimineața (Churchill), care vînau fără de măsură (Roosevelt ăla primul, întreg la trup) ori futeau fără de măsură (Kennedy, Clinton, mai toți președinții Franței înregi la cap).

Nu stau acum să caut și alte exemple, mi-e lene, le menționez doar pe-alea care îmi vin în cap în mod spontan, pe repede înainte. Dar asta nu i-a împiedicat să fie oameni echilibrați, de multe ori înțelepți, și să-și conducă țara cum trebuie.

Pe dos: de multe ori cînd la putere a ajuns un lider perfect, acesta a făcut varză tot împrejur. Pentru că a ignorat una din marile nevoi complementare ale oamenilor: de compromis, de negociere, de colaborare pe bază de performanță suboptimală. Adică au ignorat realitatea, care inevitabil e imperfectă.

Și uite așa ajungem la România zilelor noastre, care trăiește sub semnul fanatismului în căutarea liderului perfect și a raiului pe pămînt.

Această marotă de fantasmă a tefeleilor din ziua de azi cu pornirea lor cvasi-fanatică împotriva păcatului este puternic asemănătoare cu alte mișcări mileniariste de factură fie religioasă, fie laică cu tonuri religioase – vezi de exemplu legionarii ori Gărzile roșii chineze ori, exemplul standard, paradigmatic: revoluționarii francezi de la 1789.

Problema este că, la fel ca și exemplele din istorie, din păcate prezintă în ea potențialul unei violențe disruptive și destructive de care ar trebui să ne ferim ca de dracu’.

Așa încep războaiele civile: cînd lumea vrea să fie conduși de îngeri și sfîrșește prin a fi conduși de Robespierre. Că pe urmă și-au dat seama ce greșeală au făcut și l-au belit, asta e altceva. Dar pînă să învețe, se întîmplă o chestie foarte nasoală: în căutarea raiului pe pămînt, se întîmplă iadul pe pămînt, asta se întîmplă.

Lumea nu învață decît cu lacrimi și cu sînge. Și mi-e teamă că tinerii din ziua de azi, în dorința lor altminteri de bună-credință de dreptate și de perfecționare și progres și, in extremis, de perfecțiune, să nu deschidă porțile suferinței.

Codruța, ai legătura! Fii Kăpitanca noastră și fă tu raiul pe pămînt!

. Citeste tot...

duminică, 29 ianuarie 2017

Și atunci m-a lovit

– “Cum a fost azi?”

Marta fusese la un chef de adolescenți, pe undeva prin zona Centrului Vechi, și m-am dus să o iau cu mașina. Mi-a luat ceva pînă am ocolit barajele de la Piața Universității.

– “A fost ok. Am fost într-un loc [[îmi povestește ce au făcut acolo]], pe urmă în altul, pe urmă într-un bar, Nirvana.”

Conduceam, încercînd să ocolesc din nou zona blocată de la Universitate.

– “Mă, tu știi ce e aia Nirvana?”

– “Hmmm? O trupă? Ceva cu religie?”

I-am povestit pe scurt – cît de pe scurt se poate povesti asta, știți voi: buddhism, dorință, suferință, ciclul karmic al reîncarnării, curățarea de pofte și de suferință, iluminarea și premiul aferent: dorita aneantizare.

– “Adică moartea, nu?”

– “Moartea totală, definitivă, să nu te mai întorci. Și, evident, și trupa aia de rock. Una din cele mai mari trupe de rock. Grunge. Ei au pornit totul acolo. Știi, noi ascultăm Pearl Jam...”

Adevărul este că în casă la noi se cam ascultă Pearl Jam. Am fost și la concert. Unii la Ștefan Bănică, noi la Pearl Jam.

– “Da, îi știu.”

– “Au scos un album foarte bun, ăla cu copilul care înoată în piscină după o bancnotă, Nevermind. Pe undeva prin 1990, dacă nu mă înșel. Eram așa, cam ca tine, aveam pînă în 20 de ani cînd l-au scos”

Și atunci m-a lovit. Marta are acum cam cît aveam noi atunci, cînd a apărut Smells Like Teen Spirit.

Mda. Simt nevoia să beau ceva.



. Citeste tot...

vineri, 27 ianuarie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

miercuri, 18 ianuarie 2017

Asta nu mai e cafea

Acel moment deosebit al curgerii timpului si vietii cind ajungi la fundul pachetului de cafea (Starbucks! Starbucks everywhere) si nu mai ajunge coada linguritei, oricit ar fi de lunga,

am un set de linguritze telescopic de lungi,

sa scoti cum trebuie cafeaua din pliurile pachetului si atunci hotarasti sa rastorni pur si simplu tot ce-a mai ramas in ibric,

da, fac parte dintre acei fanarioti kaghebisti nemernici care considera ca singura cafea adevarata este cafeaua la ibric.

Si atunci nu mai ai masura,

ah, consecintele filosofice ale acestei afirmatii! William Blake in forma condensata,

si nu mai stii ca ai pus fics si precis sapte lingurite cu virf la ibric, nu stii ce cantitate e acolo,

o fi mai multa?, o fi mai putina?,

facutul cafelei se transforma din stiinta in arta, de regula e mai multa, si iese asa o cafea deosebita, ceva la jumatate intre cafeaua klatchiana

(cine a citit Pratchett la viata lui stie despre ce e vorba, cine nu ramineti pufosi in continuare)

si venin de vipera cu vanilie.

Si iese o cafea premium, crapa cana cind torni cafeaua intr-insa, ies niste aburi care nu se neutralizeaza nici daca torni jumatate cafea, jumatate lapte rece de la frigider,

si gusti si te strimbi si apreciezi taria care amorteste limba, e fix diferenta dintre o bere lesinata si un pahar de vodca sau de palinca, de-aia de face bilute cind scuturi paharul.

Asta nu mai e cafea. Asta e poezie.

. Citeste tot...